Familia este, dintotdeauna, vectorul fundamental educației, izvorul celor șapte ani de acasă, instituția care-și asumă îngrijirea copilului și veghează la educația lui. Astfel, datoriile și obligațiile relației conjugale sunt reciproce și întru totul egale. Cu ajutorul datinilor, poveștilor, muzicii și poeziei populare se poate reconstitui trecutul îndepărtat, mai puțin cunoscut, dar mai ales se poate constitui o platformă vastă cu exemple de natură educativ-economică, prin apelul la personaje, cu modele variate de acțiune, denotând tipologii etico-morale și exemple pozitive sau negative în planul economico-gospodăresc, moral sau comportamental.
Adaptate vârstei și țelului pedagogic urmărit, ele rămân inserate în memoria copilului/ adolescentului care, peste timp, le poate transmite la rândul său, generației următoare. Argumentarea cu proverbe și zicători cu forță edificatoare penetrantă, asigură nu numai o stare umoristică necesară educației ci și rostirea unor formule critice având zâmbetul pe buze. Etnosofia românească conține un filon psihologic extrem de bogat și echilibrat, care-i conferă o maximă adaptabilitate pedagogică. Educația nu se reduce la o simplă formulă de conformism, pentru că educația demnă de acest nume va urmări manifestarea liberă a voinței individuale, chiar dacă nu este întotdeauna coextensivă fluxului social. Valorile infuzate în actul de educație trebuie să își păstreze veritabile dimensiuni reactive și perspective în fața prezentului și viitorului. De regulă, condiționările zilnice la care este supus individul, dincolo de realizarea unui confort efemer, contribuie din plin la eroziunea spiritualității, a simțului critic și a sentimentului responsabilității, aspecte atât de evidente în societatea contemporană românească. Din păcate, societățile noastre utilitare acordă prea puțină importanță educării individului, bulversând reperele, minând sensurile univoce și valorile superioare ale modernității. La scara istoriei, arta este un mode de a provoca o cultură experimentală și liberă, o creație deschisă și nelimitată, o ordine a semnelor în revoluție continuă, o cultură strict individualistă ce urmează mereu a fi reinventată.
Particularizând acest aspect, în ceea ce privește referirile la lumea satului ca spațiu originar al culturii populare românești, el și-a găsit cea mai înaltă și rafinată exprimare și apreciere în alegoria filosofică a lui Lucian Blaga, prin care și-a făcut intrarea în Academia Română (1973), anume Discursul de recepție intitulat Elogiul satului românesc. Prin formația sa filosofico-literară, de o largă respirație poetică, Blaga s-a oprit asuprea raportului culturii majore – cultură minoră, adică între cultura cultă și cea populară sau tradițională, limpezind ca nimeni altul până la el, sensul lingvistic al acestui raport: cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o mărește în chip mecanic și vituos, ci o monumentalizează potrivit unor forme vii, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însuflețim de elanul ei stilistic interior, viu și activ, decât de întruchipări ca atare. Intuind adevărata măsură care trebuie instaurată între cele două culturi, Lucian Blaga, în discursul său la adresa purtătorilor matricei noastre stilistice, s-a ferit să cadă în absolutizările și exclusivismul aparent premeditat sau sau să fie suspectat de viziune idilico-sămănătoristă asupra satului românesc. Acest gen de discurs nu își pierde, practic, niciodată actualitatea. Tendința românească de a face o cultură mare, nu este condiționată de apariția insului genial, ci – repetă el ideea filosofului din Lancrăm – trebuie căutată în satul nostru patriarhal, care ne ține la îndemână acest apriori stilistic (…), cel mai bun rezervor de creație românească înaltă. Dacă însă viitorul culturii minore nu poate fi monumentalitatea, cel al culturii majore înregistrează și el un neajuns: îndepărtarea de natură.
Aflat permanent în căutarea unui răspuns pentru dilema semantico-filosofică a morții ca epifenomen al vieții, momentele de viață au inspirat omului o întreagă literatură capabilă să conexeze, prin mesajul și epos-ul creațiilor narative folclorice, cele două planuri existențiale a spațiului – timp pentru că miturile și legendele populare revelează structurile realului: ele povestesc istorii adevărate, referindu-se la lucruri reale. Soluția a generat nu numai o poetică folclorică excepțională, ci a dezvoltat și praxeologic nebănuite și extrem de puternice cutume capabile să reziste în fața a peste 2000 de ani de Creștinism atestat, toate pentru a se asigura normativul specific unei continuități ritualice înscrisă în Tradiție.