Managementul școlar se referă la coordonarea unităților de bază ale sistemului de învățământ. Managementul educațional se referă la conducerea conceperii, realizării și evaluării întregii activități de educație.
Ce este managementul?
„…o stare de spirit, un mod de a aborda problemele, o modalitate de a dirija o viziune dinamică, urmărindu-se eficienţa maximă în orice activitate”
(Ion Petrescu – Management, Bucureşti 1991)
„…necesitatea de proiectare, planificare, administrare, control şi dirijare a unei activităţi îndreptate spre un scop bine determinat, cu maximum de eficienţă”
(Costache Rusu, Monica Voicu – ABC-ul managerului, Iaşi, 1995)
Ce sunt relațiile interpersonale?
Relaţiile interpersonale se referă la totalitatea raporturilor din clasa de elevi, cu implicaţii psihosociale. Deseori se poate vorbi de caracterul etic al acestor relaţii (corectitudine, respectarea normelor, valorilor etc.), dar şi despre caracterul formativ (scopul acestor raporturi este acela de a forma comportamente, personalităţi). Nu putem concepe individul în afara grupului sau a elevului în afara clasei.
Tipuri de relaţii interpersonale:
a) Relaţiile de intercunoaştere presupun extragerea unor informaţii cu privire la un alt individ, cu privire la felul său de a fi, cu privire la personalitatea acestuia. Aceste informaţii trebuie să fie consistente şi foarte diverse pentru ca un individ să-şi formeze o imagine corectă despre celălalt. Relaţiile de intercunoaştere sunt importante pentru ca profesorul să poată anticipa rezultatul sarcinilor pe care le atribuie clasei. Spre exemplu, în formarea echipei, profesorul trebuie să ştie în ce măsură membrii pot lucra şi pot comunica. În organizarea unei manifestări, profesorul trebuie să ştie ce abilităţi şi ce talente deţin elevii pentru a fructifica aceste calităţi în mod corespunzător.
b) Relaţiile de intercomunicare apar din nevoia indivizilor de a schimba informaţii, de a comunica. Tipurile principale de comunicare sunt: comunicare nonverbală (bazată pe limbajul paraverbal) şi comunicare verbală (bazată pe limbajul verbal, pe cuvinte).
c) Relaţiile socio-afective au la bază un schimb de emoţii, sentimente şi structuri de tip afectiv-simpatetic, creionându-se astfel un nou tip de relaţii interpersonale, relaţii afectiv-simpatetice, care presupun relaţii de simpatie şi antipatie, de preferinţă şi de respingere reciprocă între membrii clasei de elevi. Relaţiile afectiv-simpatetice sunt o condiţie pentru dezvoltarea personalităţii elevilor.
d) Relaţiile de influenţare sunt determinate de poziţia pe care o ocupă fiecare individ în ierarhia grupului-clasă. Din punct de vedere al managementului clasei de elevi, influenţa educaţională se poate analiza din două perspective: influenţa personală a profesorului, atât ca lider, cât şi ca factor exterior, şi influenţa de grup, determinată de factori formali sau nonformali.
Caracteristicile demersului de influenţă educaţională
Influența personală a profesorului asupra clasei de elevi este cunoscută şi descrisă, în general, ca fiind o „capacitate de a afecta comportamentul altor persoane, în speţă al elevilor; în aproape fiecare moment profesorul iniţiază acţiuni prin care afectează comportamentul elevilor”. Spre exemplu, le poate cere să fie atenţi, să îndeplinească anumite sarcini, iar elevii le fac bine dacă influenţa profesorului este foarte mare.
Factorii care modelează influenţa educaţională sunt:
- Relaţia afectivă stabilită între profesor şi elevi – poate avea o influenţă pozitivă sau negativă asupra relaţiilor sociale stabilite la acest nivel. Relaţiile pozitive determină adoptarea de către elevi a celor mai multe dintre atitudinile profesorului, iar relaţiile afective negative conduc la reacţii de respingere din partea elevilor, înmulţirea atitudinilor „originale”, consolidarea lipsurilor şi defectelor, scăderea ratei de învăţare;
- Percepţia elevului asupra profesorului – se referă la cunoştinţele, competenţa şi statutl profesorului. Modul cum sunt acestea percepute de elevi determină influenţa profesorului asupra clasei;
- Folosirea în exces a influenţei de către profesor duce la crearea impresiei că toate sarcinile cerute sunt plictisitoare, profesorul motivând cerinţa respectivă numai prin influenţa personală, recurgând fie la ameninţări, fie la diferiţi stimuli extrinseci ai motivaţiei. Este indicat să fie date teme care sunt predominant motivate intrinsec, iar dacă există diferite tulburări de comportament ale elevilor (perturbă activitatea didactică) este mult mai eficient să nu fie folosite, pentru combaterea acestora, forţa, ameninţarea, cearta (identificate ca situaţii de criză educaţională). În asemenea situaţii, cea mai indicată atitudine a profesorului este aceea de a realiza un control de comportament prin simplul fapt de a se poziţiona lângă elevul perturbator şi de a-şi aşeza palmele, ferm, dar prieteneşte, pe umerii acestuia. Un asemenea tip de comunicare tacită este eficient şi amplifică puterea de influenţă a profesorului;
- Gradul de individualizare a strategiilor de intervenţie utilizate de către profesor oferă acestuia posibilitatea de a-şi arăta respectul faţă de personalitatea fiecărui elev şi creează şansele intensificării motivaţiei intrinseci. Prin urmare, dacă profesorul utilizează un sistem individualizat, elevii pot deveni conştienţi de calităţile şi defectele lor. Un sistem neindividualizat poate fi o piedică în calea elitelor şi un factor de reducere a performanţei.
Clasa de elevi poate da naştere la trei tipuri de relaţii interpersonale:
– relaţii de cooperare (coordonarea eforturilor în vederea realizării unui obiectiv comun);
– relaţii de competiţie (rivalitatea partenerilor, fiecare individ având propriul scop);
– relaţii de conflict (între membrii grupului apare opoziţia).
Toate aceste tipuri relaţionale propun o reflecţie amănunţită asupra relaţiilor dintre cooperare şi competiţie. Şcoala americană a folosit în mod tradiţional un sistem de evaluare a elevilor bazat pe competiţie. Acesta este cu siguranţă un important motiv în explicarea faptului că americanii apreciază foarte mult motivarea competiţională. Un studiu al lui Nelson şi Kegan (1972) ne arată că o persoană, cu cât rămâne mai mult în şcoală, cu atât devine mai competitivă.
În concluzie putem să afirmăm că elevii cu cât sunt mai implicaţi în activităţi ce necesită cooperarea, cu atât atmosfera generală în clasă va fi mai bună.
Bibliografie
Ion Petrescu – Management, Bucureşti 1991
Costache Rusu, Monica Voicu – ABC-ul managerului, Iaşi, 1995
Sorin Cristea – Pedagogie generală – managementul educativ, Bucureşti 1996
Elena Joița – Management şcolar. Elemente de tehnologie managerială, Craiova 1995.