Tudor Arghezi s-a copilărit în poezie, s-a jucat adesea, și-a iubit fiul și fiica. Era fericit în mijlocul familiei, lângă cele două vlăstare și Paraschiva, soția sa. Apoi le-a dedicat cărți ludice, și nu prea, căci sunt pline de învățături. Lectura dedicată unui segment inocent de public, însetat de cunoaștere, curios, isteț, năzdrăvan are o tematică și o semantică pe de o parte în versuri, pe de alta în proză, însă omogenă ca atmosferă și ca ton direct cu accente pedagogice, didactice, metodologice.
Ca și Sadoveanu, Arghezi a fost fermecat de mirajul vieții casnice, și-a dorit întotdeauna o gospodărie cu stupi, livadă, lac, animale domestice și copii. De aceea, a ridicat o casă pe care a botezat-o „Mărțișor„ .Acolo, în livadă, Arghezi a scris adevărate bijuterii pentru Mitzura si Băruțu, cu delicatețea și gingășia lui Emil Gârleanu. În aceste poeme, adevărata carte de învățătură pentru copii, Arghezi surprinde atitudini, gesturi, mișcări ale lumii vegetale si animale, prin care încearcă sa-si aducă mai aproape de natură copiii. La Arghezi jocul ascunde o adevărată filozofie de viața: Zdreanță, Iscoada, Hotul, Cântec de adormit Mitzura.
În aceste poezii pentru copii, se degaja umorul sub diferitele lui forme: meditativ, râsul-satira, râsul moralizator, dar și râsul senin, copilăresc. De fapt, aceasta lume a necuvântătoarelor alcătuiește o lume în travesti a moravurilor pe care Arghezi le satirizează.
O dimensiune importantă a poeziei lui Tudor Arghezi s-a născut din sensibilitatea ludicului, din plăcerea artistului de a-și „înscena „ creația prin joc. În mod particular, volume și cicluri lirice ca Hore, Facerea lumii, Cărticică de seară, Mărțișoare, Din Abecedar, Prisaca, Stihuri noi constituie rezultatul acestei predispoziții.
Notele ei caracteristice sunt:
Candoarea. Jocul lipsit de caracter utilitar, exprimă candoarea ca atitudine față de realitate. Jocul și arta fiind manifestări gratuite, numai copilul și artistul se apropie de Dumnezeu.
Jocul cu formele și fenomenele lumii. „Jocurile „ preferate de eul arghezian au drept obiect literele și animalele. Uneori, succesiunea anotimpurilor îi apare ca un joc al fenomenelor
(poezia Din abecedar), iar farmecul feminin, în lirica de dragoste, ca un joc al frumuseților ispititoare ale firii (poema Răzbunare)
Dovadă că și temele cele mai grave admit perspectiva ludică, moartea însăși e reprezentată arghezian ca un joc „de-a v-ați ascuns” (poema De-a v-ați ascuns).
Miniaturalul. Imaginarul poetic se compune din făpturile și obiectele unui spațiu liliputan, încât lumea pare să fie reconfigurată la scara miniaturalului. Ea capătă un pronunțat aer domestic, familiar, exprimând bucuriile și frumusețile simple ale omenescului. Literatura, crede Arghezi, „trebuie să coboare de la luceafăr către floarea de mușețel „ (tableta Sămânța). Opțiunea lui este antiromantică; romanticii imaginau spații urieșești, fiind animați de elanuri ascensional-cosmice către Absolut. Arghezi creează un spațiu imagistic delectabil, ludic, copilăresc, natural-firesc. Transferul poeticului în miniatural nu înseamnă și deprecierea lui, dimpotrivă, poezia argheziană a universului mărunt se dovedește de o mare forță a expresivității artistice, fapt surprins într-o memorabilă afirmație a criticului Nicolae Balotă „O mare poezie minoră ia ființă!”
Macrocosmosul reflectat în microcosmos. Lumea măruntă și aparent umilă reflectă, de fapt, structurile complexe ale Universului (macrocosmosului) „ infinitul mare e înlocuit de infinitezimal printr-o întoarcere a ocheanului poetic!” remarcă Nicolae Balotă. Spațiul ludic al naturii forfotind de insecte, păsări, jivine îl face perceptibil, concretizându-l, marele miracol al vieții. El oglindește ordinea simbolică superioară. Făpturile sunt, totodată, semne dintr-un discurs „prin care fiul vorbește despre creatorul lui”, după cum observă Ov. S. Crohmălniceanu (Tudor Arghezi). În creația ludică regăsim utopia argheziană: o lume perfectă, dar familiară, un spațiu paradiziac în care totul rodește în pace deplină și firea e toropită în fericirea de a fi.
Franciscanismul. Intuiția poetului, precum cea a călugărilor franciscani, este că în viețuitoarele cele mai neînsemnate și mai lipsite de frumusețe se exprimă divinitatea. Mărunta lume de jos confirmă prin ea însăși existența lui Dumnezeu din ceruri. Viața, moartea și reînvierea periodică a naturii se produc fiindcă în ele acționează principiul creativității divine neîntrerupte. Polemizând indirect cu poetica romantică, Arghezi sugerează că harul divin se afirmă deopotrivă în geniu și în cea mai modestă făptură, cu același grav accent de mister poezia „boabei și a fărâmei” (Ov. S. Crohmălniceanu) denotă, prin acest cult al infinitezimalului pătruns de har dumnezeiesc, naturismul mistic al autorului ei.
Cosmogonia ludică. O formă a jocului arghezian este imaginarea genezei în registru ludic. Cosmogonia argheziană apare, așa cum a remarcat Pompiliu Constantinescu (Tudor Arghezi), ca bucolică și esențial biblică.
Prin comparație, cosmogoniile proiectate de romanticul Eminescu în Scrisoarea I sau în Luceafărul, izvorâte din mitofilosofia vedică (indiană), sunt grandioase și copleșitoare. Ludicul arghezian face ca nașterea universului, a animalelor și a omului să fie „o poveste de mare seninătate și ordine” (Pompiliu Constantinescu), desfășurată „în ritmul unui joc de nesfârșită candoare” (idem).
Bibliografie
N. Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Bucureşti, 1979