Au existat încercări prin care numeroşi autori au evidenţiat istoricul învăţământului românesc. Cea mai veche încercare o datorăm lui George Missail, magistrat şi publicist român, care manifestă o vădită pasiune pentru problemele trecutului cultural al românilor din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. El a publicat între anii 1865-1866, în revista Buletinul Instrucţiunii Publice, nouă articole despre istoria învăţământului la români în secolul al XVII-lea şi primele decenii ale secolului al XIX-lea, purtând titlul Şcoalele şi învăţătura la români. Este prezentată, pe rând, istoria şcolilor din cele trei ţări române, în diferite epoci, în circa 100 de pagini. Articolele nu au fost vreodată culese în volum şi ele au rămas aproape uitate în filele revistei amintite.
Privită în lumina izvoarelor pe care autorul le-a avut atunci la îndemână, scrierea Şcoalele şi învăţătura la români este o operă de început. Ea a deschis însă drumul cercetărilor de mai târziu, conduse cu metodă şi spirit ştiinţific de către A.D. Xenopol, V.A. Urechia şi N. Iorga.
Cu toate informaţiile importante culese de Missail, totuşi se remarcă ignorarea celor două reforme şcolare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din Moldova (1766) şi Ţara Românească (1776), de o covârşitoare însemnătate pentru dezvoltarea învăţământului la noi, căci prin aceste reforme şcolile în limba română au intrat în grija statului alături de şcolile greceşti, au devenit şcoli publice.
V.A. Urechia, unul dintre primii profesori ai Universităţii din Iaşi, apoi din 1864, în aceeaşi calitate la Universitatea din Bucureşti, membru al Societăţii Academice Române de la întemeierea ei, unul dintre fondatorii societăţii „Ateneul român” şi al „Societăţii pentru învăţătura poporului român”, a fost un cercetător asiduu, reuşind să adune şi să publice aproape în întregime dovezile scrise despre trecutul şcolii româneşti, din cele mai vechi timpuri până în 1864. ”Ca să legiferăm în materie de învăţământ, gândea el, este necesar să cunoaştem ce s-a făcut înaintea noastră, ce a reuşit şi ce nu a reuşit, ce rol i-a fost atribuit şcolii în diferite etape de dezvoltare ca factor primordial de progres.”
Contribuţia lui V.A. Urechia la cunoaşterea trecutului şcolilor şi la constituirea unei istorii documentare a învăţământului românesc este, fără îndoială, de o mare importanţă. După cum singur recunoaşte, Urechia face un serviciu şi înlesneşte viitoarele colecţii de documente, inserând în colecţia sa în patru volume documente cuprinse în secolele XV-XIX.
După anul 1901, nici o lucrare de istoria învăţământului românesc nu s-a putut lipsi de ajutorul acestui vast material documentar. Nicolae Iorga, în a sa Istorie a învăţământului românesc, face numeroase trimiteri la colecţia de documente de istorie şcolară a lui Urechia. În Transilvania şcolile s-au deschis în condiţiile legiurii Mariei Tereza din 1774, de care românii au ştiut să se folosească.
O altă categorie de lucrări, anterioare anului 1928, care tratează trecutul şcolii româneşti, o constituie câteva scrieri cu caracter monografic, citate adesea pentru fondul lor serios. În urma iniţiativei Ministerului Instrucţiunii, în anul 1906 a apărut o serie de monografii pe ramuri de învăţământ, de foarte mare interes documentar. Ele marchează un însemnat moment în istoriografia învăţământului românesc. După această perioadă au fost publicate numeroase alte lucrări, articole şi studii care pun accentul pe istoria învăţământului românesc, fie pe perioade mari, fie pe unele mai scurte specifice.
Bibliografie
1. Iorga, Nicolae, Istoria Învăţământului Românesc, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Ilie Popescu Teiuşanu, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1971;
2. Urechia, V.A., Istoria Scólelor de la 1800-1864, vol. I, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1892.