Învățarea presupune o preocupare continuă în orice domeniu, fiind un fenomen important în tot ceea ce înseamnă dezvoltare umană, în toate formele educației. Majoritatea specialiștilor definesc învățarea ca schimbare relativ stabilă a unui comportament, realizată în diverse contexte, ori presupune o „ameliorare sau nouă însușire a comportamentelor și performanțelor sub aspectul lor formal și de conținut” (Lowe, 1978 apud Negovan, 2006). Astfel, Lowe subliniază faptul că prin învățare apar niște modificări comportamentale, ca urmare a unei experiențe, a unei performanțe, devenind astfel o întreagă activitate, în accepțiune psihologică.
Paul Popescu-Neveanu (1978) consideră că „învățarea nu este o simplă beneficiară a condițiilor oferite de dezvoltare, ci este generatoare de noi condiții de dezvoltare” (P.P-Neveanu, 1978 apud Stănculescu, 2008). Ei bine, în această definiție, Neveanu ne arată că învățarea este în interdependență cu dezvoltarea, îi lărgește perspectivele, adică îi dezvoltă noi structuri, procese.
Mihai Golu afirmă că, în sens larg, învățarea presupune trecerea unui sistem instruibil dintr-o stare inițială A (nu are nicio informație), într-o stare finală A, de instruire, prin care se pot atinge niște obiective. Astfel, Golu subliniază faptul că, învățarea presupune nevoia omului de a acumula cunoștințe, valori, priceperi, toate acestea pentru a putea trăi într-o lume care se schimbă de la o zi, la alta. (Golu, 2000). Mai spune că, în sens restrâns, învățarea este o activitate pe care individul o desfășoară într-un cadru sistematic, organizat, cu scopul de a asimila cunoștințe, capacități, deprinderi și priceperi.
Paradigme definitorii
Ioan Neacșu (2018) ne prezintă două paradigme definitorii ale învățării și anume, învățarea ca produs și învățarea ca proces. Învățarea prin cunoașterea-produs vizează, în concepția autorului menționat, ideea transmiterii de cultură, valori, de la o generație, la alta. Tot ceea ce se învață presupune scop și obiective, și nu schimbări, transformări. În această paradigmă, predomină cogniția, iar afectivitatea ocupă un loc mai jos, prin faptul că se fac diferențe clare între cel care transmite și cel care asimilează, conținuturile învățării fiind unele riguros instituționalizate.
Spre deosebire de paradigma mai sus prezentată, învățarea prin cunoaștere-proces presupune o implicare activă a individului, ceea ce îl ajută să se dezvolte pe mai multe planuri: cognitiv, afectiv, acțional. Astfel că, în această perspectivă, învățarea înseamnă să domine gândirea reflexivă, să apară problematizarea, iar mai departe, să se instaleze curiozitatea, intuiția și imaginația individului.
R. E. Mayer ne prezintă în Psihologia educației patru paradigme ale învățării:
1. Paradigma învățării ca întărire a asocierii stimul-răspuns;
2. Paradigma învățării ca procesare de informație;
3. Paradigma învățării drept construcție a cunoașterii;
4. Paradigma învățării ca negociere socială;
Formele învățării
A. Cosmovici (1999) a distins două forme ale învățării și anume: învățarea spontană și învățarea sistematică. Învățarea spontană este acea formă care se desfășoară în familie, în grupurile de joacă ori în timpul exercitării profesiei, fiind o învățare neorganizată. Această formă mai este denumită și învățare socială.
Tipuri de învățare
După M. Zlate (2000) descoperim următoarele tipuri de învățare:
a) Învățarea didactică- care se desfășoară într-un cadru organizat și urmărește dezvoltarea personalității;
b) Învățarea socială- care are loc în context interpersonal și de grup, stimulând dezvoltarea socio- comportamentală;
c) Învățarea din experiența altora și din propria experiență.
Rolul metacogniției
Rolul metacogniției în activitatea de învățare se referă la monitorizarea și reglarea proceselor cognitive. Acest concept este alcătuit din două componente: cunoștințe metacognitive (informațiile despre procesele psihice cognitive) și strategii metacognitive (procedurile utilizate pentru a regla și monitoriza procesul de prelucrare a informației).
De pildă, pe măsură ce dezvoltarea individului este tot mai complexă, iar utilizarea strategiilor metacognitive devine o rutină, se ajunge ca elevul să le folosească fără conștientizarea acestora. Această activitate este utilizată, cu precădere, spre vârsta adultă, când accesarea are un caracter autonom.
Concluzii
Conchidem că învățarea este un proces evolutiv, ce presupune dobândirea experienței de viață, într-o manieră activă și explorativă. Învățarea cuprinde „achiziționarea și punerea în practică a unor noțiuni, priceperi, atitudini, valori din lumea care se află în schimbare continuă” (Stănculescu, 2008).
Bibliografie
1. Cosmovici, A., Iacob, L. (1999). Psihologie școlară. Iași: Editura Polirom.
2. Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura România de mâine.
3. Neacșu, I. (2018). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.
4. Negovan, V. (2008). Introducere în psihologia educației. București: Editura Universitară.
5. Sălăvăstru, D. (2004). Psihologia educației. Iași: Editura Polirom.
6. Stănculescu, E. (2013). Psihologia educație: de la teorie la practică. București: Editura Universitară.
7. Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iași: Editura Polirom.