Metodologia instruirii are în vedere totalitatea metodelor și procedeelor didactice folosite în procesul de învățământ. Aceasta vizează natura, funcțiile și de asemenea clasificarea metodelor și procedeelor didactice. Metodologia instruirii deține un rol primordial în procesul de învățământ, trasând coordonatele pentru dimensiunea acțională a acestuia. Așadar, „metodologia reprezintă teoria și practica metodelor utilizate în procesul de învățământ” (Cerghit, I., 1997).
Este abordată prin urmare noțiunea de „metodă didactică”, făcându-se referire la drumul ori calea pe care o urmează dascălul în vederea atingerii obiectivelor propuse. Metodele utilizate în demersul didactic variază, servind unor scopuri precum transmiterea și însușirea de cunoștințe, dezvoltarea diferitelor calități intelectuale, morale sau abilități practice, verificarea cunoștințelor dobândite și formarea diferitelor abilități. În ansamblu, metodele sunt „modalități de acțiune, cu ajutorul cărora elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, își însușesc cunoștințe, își formează priceperi și deprinderi, aptitudini, atitudini” (Ionescu, M., Radu, I., 1995).
Se face adesea distincția între metodele tradiționale și moderne. Atunci când vorbim despre tradițional și modern există tendința de a trata subiectul în termeni de vechi- nou, devalorificându-se ideea de tradițional. Ambele tipuri de metode prezintă un set de caracteristici între care există avantaje și dezavantaje în concordanță cu contextul educațional. Ca acțiune socială, educația se desfășoară întotdeauna pe fondul unor condiții sociale obiective, existând astăzi libertatea alegerii în ceea ce privește proiectarea didactică.
Legat de metodele tradiționale, putem sublinia faptul că sunt centrate pe dascăl și pe predare, plasându-l pe acesta în „lumina reflectoarelor” accentuându-se forma de organizare frontală. Acest tip de organizare tradițională, favorizează cantitatea informației transmise într-un timp eficient, subliniindu-se rolul profesorului de transmițător de informație. Metodele tradiționale sunt astfel dominant verbaliste, receptive dar pasive în ceea ce-l privește pe elev. Se solicită capacitățile mnezice ale acestuia, apelându-se mai apoi la reproducerea informațiilor transmise, fapt considerat ușor rigid dată fiind neimplicarea elevului în procesul instruirii. Ambientul educațional instaurat poate fi dominat de relații inflexibile, reci, între profesori și elevi, încurajându-se competiția între aceștia din urmă. În general, existența spiritului competitiv în clasa de elevi poate avea atât avantajul existenței unui target superior constant în viața școlară a individului, aspirând întotdeauna la mai bine sau mai mult, cât și dezavantajul dezvoltării sentimentului de nesiguranță, inadaptare socială ori anxietate în ceea ce îi privește pe anumiți elevi.
Metodele moderne sunt axate pe activitatea elevilor și pe învățare, spre deosebire de cele tradiționale care sunt centrate pe profesor. Metodele moderne pun accent pe experiența pe care elevul o dobândește prin propriile acțiuni, prin cercetare continuă și explorare. Se subliniază idea conform căreia individul contribuie la propria formare și dezvoltare. În acest sens, formele de organizare pot varia, promovându-se cooperarea între elevi și relațiile democratice între elevi și profesori. Relațiile democratice sunt bazate pe existența unui climat educațional armonios, lipsit de tensiuni, în care sunt încurajate intervențiile elevilor în cadrul procesului didactic, fapt ce duce la creșterea stimei de sine, dezvoltarea creativității sau a inițiativei. Aceste metode conferă dascălului rolul de organizator și coordonator al activității de învățare. Elevilor le este cultivat spiritul aplicativ încurajându-se munca independentă ori pe grupe.
Metodologia instruirii constituie un teren deschis cercetărilor și inovațiilor permanente justificându-se astfel contrapunerea metodelor tradiționale și moderne. Faptul că asistăm constant la o modificare socială, ajunge să solicite în mod imperativ modernizare privind metodologia didactică.
I. Cerghit (1997) consideră ca fiind principale anumite direcții de dezvoltare a metodologiei didactice precum: valorificarea metodelor didactice în direcția activizării elevilor, accentuarea caracterului formativ al metodelor, promovarea metodelor activ-participative, extinderea metodelor bazate pe acțiune practică, accentuarea caracterului euristic al metodelor, deschiderea metodologiei față de cerințele educației permanente, îmbinarea metodelor care promovează învățarea individuală cu cele care solicită munca în echipă ( Crețu, D., Nicu A., 2004).
Cu o societate aflată într-o continuă schimbare, șansele profesorului de a se adapta tendințelor noilor generații cresc semnificativ în momentul în care deține o gamă variată de cunoștințe privind metodologia didactică. Valoarea propriu zisă a metodelor vine din modul în care dascălul le integrează în practica predării, în concordanță cu o serie de alte variabile ale spațiului de instruire. Capacitatea profesorului de a armoniza strategiile didactice este un atu de preț în ceea ce privește o reușită pedagogică.
Deși accentul tot mai evident se pune pe metodele moderne, trebuie menționat faptul că fiecare metodă, tradițională sau modernă, poate trona în practica pedagogică atât timp cât scopul său este de a eficientiza instruirea.
Bibliografie
• Cerghit, I., (1997), Metode de învățământ, Ediția a III-a, E.D.P., București
• Crețu, D., Nicu, A., (2004), Pedagogie și elemente de psihologie pentru formarea continuă a cadrelor didactice, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu
• Ionescu, M., Radu, I., (1995), Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca