Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea sunt răspunsuri la problemele globalizării şi ale intedependenţelor lumii contemporane, la specializarea excesivă a ştiinţelor provocată de progresul cunoaşterii umane. Un învăţământ interdisciplinar poate conferi elevilor posibilitatea de a dobândi o privire de ansamblu asupra vieţii şi universului, de a asimila mai temeinic valorile fundamentale şi de a distinge mai uşor scopurile de mijloace.
Potrivit studiilor de specialitate, se poate vorbi de o interdisciplinaritate a unor discipline mai apropiate, dar şi de o interdisciplinaritate a unor discipline mai îndepărtate, care realizează sinteze corelative, păstrându-şi însă specificitatea (de exemplu între istorie, literatură, geografie şi economie politică, între matematică şi chimie, între matematică şi biologie).Există şi o interdisciplinaritate tematică sau pe probleme mari, care restructurează într-o sinteză originală aportul fiecărei discipline sub aspectul conceptelor, principiilor şi metodologiilor.
Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii. Copiii nu trebuie educaţi pentru lumea de azi, deoarece nu se ştie cum va fi lumea lor şi e nevoie să fie învăţaţi să se adapteze.
Instruirea interdisciplinară sau cea transdisciplinară presupun o serie de interacţiuni care se manifestă prin: preluarea de metode, de cunoştinţe sau a unui limbaj specific unei anumite discipline;descrierea în paralel a aceluiaşi fenomen sau a unor aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen;oferirea de cunoştinţe necesare în alte discipline.
Se poate vorbi şi de o interdisciplinaritate a metodelor, care are drept numitor comun principii şi metode de investigaţie din diverse ştiinţe (metoda experimentală, de exemplu) şi de interdisciplinaritatea bazată pe concepte comune, fundamentale mai multor discipline. Între domeniile privilegiate ale interdisciplinarităţii se situează şi lingvistica, avantajul fundamental fiind, ca şi în cazul altor domenii, acela de a favoriza transferul de cunoştinţe şi prin urmare de a rezolva noi probleme. Interdisciplinaritatea nu este singurul mod de realizare a unor conexiuni între discipline, aceasta aflându-se în relaţie de complementaritate cu transdisciplinaritatea, multidisciplinaritatea şi pluridisciplinaritatea.
Perspectiva transdisciplinară nu mai e centrată pe discipline, ci le transcende, subordonându-le proceselor individuale de învăţare ale elevilor, intereselor şi caracteristicilor acestora. Se produce o decompartimentare completă a obiectelor de studiu, structurarea instuirii făcându-se în jurul marilor probleme sau provocări ale lumii contemporane. Dezvoltarea personală integrală, succesul personal, social şi profesional al tinerilor devin scopurile supraordonate ale învăţării. Se urmăreşte, pe de o parte, înarmarea elevului cu metode şi tehnici de muncă intelectuală transferabile la situaţiile cu care acesta se confruntă (transdisciplinaritatea instrumentală), pe de altă parte menţinerea permanentă a unei strânse legături cu problemele de viaţă semnificative pentru cei care învaţă (transdisciplinaritatea comportamentală).
„Viitorul unei naţiuni este hotărât de modul în care aceasta îşi pregăteşte tineretul”, afirma, încă din secolul al XVII-lea, marele umanist olandez Erasmus.
În urma summit-ului de la Lisabona din octombrie 2000, experţii în educaţie din cadrul Comisiei Europene au definit competenţele de bază solicitate de societate: utilizarea tehnologiei informaţiei şi a comunicării, cunoaşterea limbilor străine, cultura tehnologică, cultura antreprenorială, competenţe sociale interacţionale.
Cadrul didactic nu mai este un simplu executant al unor prescripţii, ci devine factor activ al procesului de invăţamânt, învaţă cu cei pe care îi învaţă, se perfectionează permanent pentru a putea duce la bun sfârşit sarcina ce i se încredinţează.Profesorul şi-a depăşit condiţia, prin dobândirea autonomiei devenind direct responsabil pentru acţiunile sale. Lucrările ce abordează problema personalităţii profesorului, în general, sunt unanime în a recunoaşte că practica învăţământului solicită educatorului ca în relaţiile lui cu elevii, a căror psihologie îi este cunoscută să instituie, păstrând distanţa cuvenită, un climat de muncă dominat de calm şi voioşie. Cald şi binevoitor, profesorul trebuie să lucreze de aşa manieră încât să asigure în relaţiile sale cu elevii o atmosferă sinceră şi deschisă, generatoare de încredere reciprocă, adevarata sursă de optimism şi generozitate. Un astfel de mod de a fi şi a proceda al profesorului se înscrie în conţinutul a ceea ce se cheamă vocaţia pedagogului , vocaţie care decurge,cum arăta pedagogul francez R.Hubert, din dragostea pentru copii inteleasă ca o nevoie de a te dărui fiinţei lor slabe deschisă tuturor influenţelor,ajutându-le să se realizeze atât pentru ei cât şi pentru societate.
Transformarea educaţiei clasice în educaţie permanentă, în care se urmăreşte integrarea şi pregătirea socio-profesională complexă a individului, cu scopul realizării unei continuităţi fireşti între formarea iniţială şi formarea continuă, a constituit o deplasare de accent în procesul de dezvoltare profesională. Formarea este văzută ca o acţiune socială vitală care asigură progresul sistemului de învăţământ. A forma un cadru didactic coincide cu asigurarea celor mai bune condiţii pentru întâmpinarea viitorului socio-educaţional.
Cadrul didactic nu poate fi înlocuit, dar îşi poate păstra şi în continuare rolul şi funcţiile de coordonator şi de catalizator al eforturilor educaţionale.În epoca pedagogiei informatizate, învăţământul modern reclamă din partea cadrului didactic un dinamism sporit, o distributivitate extinsă faţă de problemele şcolii şi o adaptare rapidă la noile solicitări educaţionale.
În economia procesului de învăţământ, epoca noilor tehnologii educaţionale găseşte cadrul didactic într-o poziţie privilegiată.Cu atât mai mult, reforma sistemului de învăţământ românesc trebuie sa vegheze continuu la buna pregătire a cadrelor didactice, pentru ca acestea să facă faţă schimbării şi să o încurajeze.Astfel, noua generaţie de profesori trebuie pregătită sa facă faţă schimbării şi să o încurajeze.
Un alt aspect al societăţii contemporane este dezintegrarea valorilor. Este de preferat adaptarea vechilor valori la noile cerinţe ale societăţii; individul este încurajat să-şi construiască propriul sistem axiologic în conformitate cu individualitatea sa, şcoala având rolul de a furniza valori şi de a ghida construirea sistemelor axiologice.
În calitate de profesor de geografie,consider că studiul acestei discipline presupune o abordare interdisciplinară, pentru a explica fenomenele geografice în ansamblul lor fiind necesare cunoştinţe de fizică, chimie, biologie, istorie, limbi straine de circulaţie internaţională şi nu în ultimul rând de matematică.
Legătura dintre geografie şi matematică se realizează mai ales la lucrările practice, unde sunt necesare măsurători, lucrări cu planul, cu schiţa, cu harta. Activităţile practice reprezintă o metodă bazată pe acţiunea reală şi se definesc ca un ansamblu de activităţi cu caracter practic şi aplicativ, conştient şi sistematic executate de elevi, în scopul adâncirii înţelegerii şi consolidării cunoştinţelor dobândite, verificării şi corectării lor, însuşirii unor priceperi şi deprinderi practice, aplicative.
Folosirea cunoştinţelor matematice este necesară în cadrul lecţiilor de geografie. Spre exemplu, în clasa a IX-a , la tema „Reprezentarea suprafeţei terestre – Harta”, este foarte importantă cunoaşterea operaţiilor cu fracţii, cunoaşterea unităţilor de măsură şi transformarea lor, din centimetri în kilometri şi invers. Cunoştinţele de geometrie (noţiunile de sferă, grade) ale elevilor sunt folosite în predarea lecţiei Globul geografic, la stabilirea coordonatelor geografice şi a fuselor orare. Calculul procentelor este necesar în special în studierea geografiei umane.
Astfel, este necesar să se selecteze şi să se acorde o pondere sporită acelor metode care îi antrenează în mod deosebit pe elevi, diminuându-se ponderea metodelor descriptive şi verbale. Eficienţa metodelor creşte în măsura în care ele trezesc interesul şi curiozitatea elevilor pentru cunoaşterea ştiinţifică, stimulând pasiunea căutărilor şi determinând, o puternică motivaţie de învăţare a geografiei şi matematicii.
Activităţile şi abordările transcurriculare şi interdisciplinare au făcut ca dificultăţile cu care se confruntă profesorul să fie mai mari şi pentru că nu se mai practică o delimitare strictă a obiectelor de studiu. Aceasta impune ca programele de formare iniţială a profesorilor să ia în considerare trecerea de la informativ la formativ, profesorul fiind cel care va dezvolta competenţele de gândire ale elevului. Profesorului îi revine misiunea: să creeze situaţii de învăţare voloroase din punct de vedere formativ şi educativ, pe un fond cognitiv esenţializat; să pună în valoare întreaga încărcătură etică, socială, estetică; să dezvăluie cu grijă semnificaţiile umane şi sociale ale conţinuturilor ştiinţifice; să acorde atenţia cuvenită selecţiei, esenţializării, actualităţii, concretizării cunoştinţelor predate; să aleagă strategiile adecvate; să asigure o participare intensivă a clasei şi o mai bună personalizare a invăţării şi predării, o mai bună adaptare la particularităţile elevilor, la experienţa lor de viaţă, la posibilităţile lor reale, la motivaţia lor. Astfel, învăţământul începe să pună accent pe problemele umane, pe valorile estetice, etice şi civile.Viitorul profesiei didactice va sta sub semnul reconsiderării sistemului de formare iniţială şi continuă şi a tehnicilor specifice de asigurare a calităţii acestor procese; modul în care a evoluat în lume piaţa muncii şi-a pus amprenta şi asupra calificării şi competenţelor de care au nevoie cadrele didactice.
Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin – “Pedagogie”Editura Polirom, Iaşi, 1998
2. Ciolan, Lucian – “Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar” , Editura Polirom, Iaşi, 2008
3. Ciolan, Lucian – “Dincolo de discipline”- ghid pentru învăţarea integrată/ cross-curriculară
4. Legendre, Renald – “Dictionnaire actuel de l’ éducation” Guérin Montréal, Québec, 1993
5. Marcu, Vasile – “O introducere în deontologia profesiunii didactice”, Oradea, 2002
6. Nicolescu, Basarab – “Transdisciplinaritatea. Manifest” Editura Polirom, Iaşi, 1999
7. Văideanu, George – “Educaţia la frontiera dintre milenii”, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1988.