În amintirea eternă a lui Eminescu – 168 de ani de la nașterea Poetului Național

„În amintirea lui Eminescu” se constituie într-un text memorialistic selectat din celebrul volum „Oameni cari au fost”, scris de N.Iorga, personalitate remarcabilă, din familia spiritelor enciclopedice. Scrierea în mod paradoxal, a revelat „aurul sufletesc” al uriaşului om al cuvântului, într-o manieră mai transparentă decât  opera ştiinţifică „pretenţioasă“, impozantă, marcată de „sinuozitatea” argumentaţiei, de „mâlul citatelor”.

Textul- panegiric selectat este dedicat lui Eminescu, „românului absolut” (P.Țuțea) şi comunică o temă simplă, dar de o maximă profunzime, în fapt, supratema acestei lucrări: prin opere de referinţă şi fapte cu impact colectiv, izvorâte dintr-o adâncă dragoste de semeni şi de viaţă, individul  se poate eterniza, îşi poate depăşi condiţia legată de pământ.

În fapt, fiecare personalitate reînviată de pana evocatoare a talentatului portretist şi-a  dedicat viaţa şi opera semenilor,  într-un efort dezinteresat, cu atât mai  lăudabil cu cât el trebuie căutat, în contemporaneitate, cu lumânarea în plină zi.

Ceea ce reţine atenţia (şi, până la urmă, nu aceasta este definiţia operei de artă – de lucrare capabilă să reţină atenţia, de a nu te lăsa să mergi mai departe, de a te zgâlţâi la evidenţa realului, orbitoare şi atroce?) este tocmai calitatea panegiricelor „de a nu duce viata la mormânt”, ci, dimpotrivă, de a le reînsufleţi, de a reanima figurile oamenilor „cari au fost”, de a revitaliza epura  faptelor care le eternizează amintirea.

Cine a fost Eminescu? Cum a fost Eminescu?Care este relația dintre biografia sa și opera de titan ? – sunt întrebări ale căror răspunsuri nuanțate le găsim  în textul lui Iorga.

Ne amintim, astfel, că Eminescu a avut dintotdeauna conștiința genialității sale declarate fățiș sau demonstrate la tot pasul, prin gest, faptă sau situare  în  lume, genialitate la care se raporta întotdeauna de pe poziția unui individ purtând pe umerii conștiinței o povară de Atlas al Logosului: „POETUL: Tu esti o frunte, eu sunt o stemă,/ Eu sunt un geniu, tu o problemă,/ Privesc în ochii-ți să te ghicesc/ Și te iubesc!” („Replici”), „Tu adevăr eşti datorind/ Lumină din lumină./ Şi adevărul nimicind,/ M-aş nimici pe mine.” (variantă a  „Luceafărului”)

Memorialistul îşi propune „În amintirea lui Eminescu” să comemoreze 20 de ani de la dispariţia Geniului românesc, a celui ce avea să devină un autentic mit cultural al românilor.

Care este esența Geniului eminescian? Geniul eminescian  aparţine unei alte ordini ontologice, depăşind definiţia formulată de Arthur Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezentare”: unicitate, solitudine, inadaptabilitate, inteligenţă pură, gândire sub perspectivă universală şi sub specie aeternitatis. Așa cum notează cu mijloacele-i expresive specifice, în  poemul„Lume şi Geniu”, Eminescu  aparţine  altei lumi, paralele celei a lui Dumnezeu, de care se izolează prin unicitate („Fost-am în lume unic”), capabil, după ce a depăşit experimentările mistuitoare din lumea umană – viaţa ca atare, suferinţa, dragostea, visul, moartea – să se redea sie-însuşi, să recâștige confortul ataraxic. Mai mult, Geniul eminescian vine să ne vorbească despre supraviețuirea Individualității spirituale a omului, despre eternizarea „Arheului”, fără să se confunde cu  arhetipul platonician, model absolut aflat în transcendent, a cărui răsfrângere pieritoare sunt entităţile lumii sensibile ale imanentului. Arheul constituie esenţa, ADN-ul onto-axiologic al omului. Este principiul etern din fiecare existenţial, afirmă Constantin Noica, „entitatea eterică din corpul spiritual dotată cu cea mai înaltă clar viziune”, notează, de asemenea, Rudolf Steiner. Eminescu ne avertizează că  suntem pedepsiţi ori de câte ori ne „jignim” arheul, propria noastră identitate spirituală, iar Eminescu l-a „onorat” din plin, nu l-a impietat deloc, în raport cu „micul eu” empiric, „pragmatic”. În „trăirea” cotidianului  unde a fost „aruncat”, Geniul eminescian îşi recunoaşte, drept arheu, Luceafărul – „Ca un luceafăr am trecut prin lume”, o entitate  intermediară între planul mundan şi tărâmul  transmundan, al Geniului:

– De unde vii? întreabă Odin blând –
– Am răsărit din fundul Mărei Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit şi pe pământ
Şi-am coborât la tine, mândre zeu,
Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.”[…]
(Mihai Eminescu, „Odin şi Poetul”)

Astfel, Eminescu întrunește toate „condițiile ” genialității consacrate de Schopenhauer, dar le și transcende: Geniul, este inteligenţă pură, imaginaţie creatoare depăşind covârşitor utilitarul. Dacă actul de cunoaştere al talentului este discursiv, la geniu procesul cognitiv aparţine intuiţiei care scurtcircuitează voinţa în favoarea intelectului, astfel că – în poezie, în artă –  are loc revelaţia fulgurantă a unui nou adevăr . „Atunci când se aprinde ora sacră”, geniul se află în clipa de graţie a eliberării inteligenţei de sub servitutea eului empiric, care îl leagă de lumea comună. Geniul este un  solitar, adaugă Schopenhauer, „trăieşte în mod esenţial izolat” din cauza „zdrobitoarei sale superiorităţi”. Nu gândeşte în comun cu ceilalţi, nu are punţi pentru a intra în comunicare cu ei. În viaţa cotidiană, îi lipseşte adaptabilitatea socială, este stângaci precum albatrosul din poezia lui Baudelaire. În acest sens, Eminescu scrie în postuma „Ca o făclie”: „O genii, ce cu umbra pământul îl sfinţiţi/ În orice veac trăirăţi neîncetăţeniţi”. Geniul „gândeşte în perspectivă universală”, în viziune cosmică. Chipul geniului reflectă  seninătate și melancolie  supramundană (precum fotografia de tinereţe a lui Eminescu, prima din cele 4 cunoscute), revelând un Adonis fermecător, dar și un Prometeu, gata să ne ofere din focul minții lui luminoase. De altfel, capodoperele „Luceafărul” și „Odă (în metru antic)” demonstrează la nivel simbolic-alegoric raportul geniului cu „norocul”, definitoriu pentru lumea umană: „eonul de sus”, Geniul nu poate cunoaşte pe pământ fericirea în dragoste şi  nici nu o poate dărui: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.  („Luceafărul”) sau „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei `nălţam visători la steaua/ Singurătăţii. („Odă”)

Reluând lecturile despre viața și opera eminesciană, ne  propunem astăzi, la data de 15 ianuarie 2018, să celebrăm 168  de ani de la nașterea „Românului absolut”, într-un context social și cultural ce aruncă o nouă lumină asupra  dosarului său de existență, înțelegând că Eminescu trebuie așezat alături de purtătorii duhului peren al spiritului românesc, alături de Arsenie Boca sau Ghe. Calciu, adevărați sfinți ai românismului, genuine pilde ale transcenderii limitelor umane, în lupta împotriva relelor și decăderii  morale ale lumii actuale:

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură…

Accesări: 206

Articole asemănătoare