Motivația reprezintă un factor extrem de important pentru reușita elevului în activitatea școlară. Dar cât de puternică trebuie să fie motivația pentru a obține performanțe în realizarea sarcinilor școlare? Atât motivarea prea intensă, cât și motivarea prea scăzută într-o activitate conduce la rezultate slabe sau chiar la eșec. Supramotivarea determină o mobilizare energetică mare și o tensiune emoțională ce poate avea drept consecințe blocajul psihic, stresul și eșecul. Submotivarea presupune tratarea cu superficialitate a sarcinilor și la nerealizarea scopului propus. Așadar, ar trebui să existe un echilibru care să conducă elevul către obținerea de performanțe în activitatea școlară.
Motivația extrinsecă versus motivația intrinsecă
Motivația intrinsecă reprezintă o dorință voluntară de a învăța. Cei care sunt motivați intrinsec nu au nevoie de sancțiuni sau recompense pentru a-și conduce eforturile. Copiii sunt adesea motivați în mod natural intrinsec și sunt conduși de curiozitatea lor înnăscută. Această formă de motivație încurajează adesea elevii mai buni în sala de clasă. Există multe studii care sugerează că acei copii care sunt motivați intrinsec au rezultate mai bune. De fapt, motivația intrinsecă este adesea prezentată ca fiind unul dintre cei mai puternici factor prezicători ai performanțelor academice.
Mulți elevi experimentează o scădere a motivației intrinseci în timpul adolescenței. Menținerea vie a acestei sete de a învăța la copii poate fi o sarcină provocatoare. Nu numai mediul de învățare ajută la inspirarea motivației intrinseci – parentingul, vârsta, sexul, bunăstarea și relațiile între semeni pot afecta, de asemenea, în ce măsură elevii se simt implicați în învățarea lor.
Motivația extrinsecă este dorința elevilor de a participa la activități pentru a obține ceva. Exemple de motivație extrinsecă includ medalii pentru câștigătorii unei curse, ciocolată pentru o bună participare, timp suplimentar de pauză pentru comportament pozitiv sau finalizarea temelor pentru a evita o pedeapsă.
Este posibilă stimularea motivației intrinseci prin mijloace extrinseci. Acest lucru poate fi deosebit de eficient pentru elevii cu nevoi speciale sau pentru studenții nemulțumiți, ale căror relații sau experiență anterioară în educație au dus la o lipsă de încredere în sistem. Specialiștii susțin că motivele externe pot promova dorința copiilor de a învăța și că nu sunt dăunătoare motivației intrinseci a elevilor. Cu toate acestea, odată ce acest proces de motivare extrinsecă prin recompense devine obișnuit, poate deveni dificil să separi succesul de laude și recompense, deoarece atitudinea individului devine controlată doar de stimul. Unele studii sugerează că, dacă nu există o dorință reală care să conducă indivizii să se angajeze în activitate, atunci învățarea profundă trebuie limitată.
Cadrul didactic are un rol important în ceea ce privește găsirea unui echilibru motivațional dacă îl obișnuiește pe elev să aprecieze corect dificultatea sarcinii didactice cu care se confruntă și dacă va ține cont de particularitățile psihologice atunci când concepe strategiile didactice în articularea demersului metodic al lecției.
Stimularea motivației elevului reprezintă o artă care ține de măiestria și tactul pedagogic al profesorului. Acesta trebuie să-și îndrepte atenția către activitățile de predare-învățare. Multă vreme activitatea esențială a elevilor în clasă a constat în a asculta în mod pasiv expunerea cadrului didactic. Însă, o activitate didactică motivantă trebuie să-i implice în mod direct pe elevi și să le capteze interesul. Cadrul didactic trebuie să stârnească interesul elevilor prin elemente de noutate, prin antrenarea elevilor în realizarea unor proiecte în echipă.
Îmbunătățirea opiniei elevului cu privire la propria sa competență se obține atunci când el reușește în mod repetat într-o activitate pe care nu se consideră capabil să o îndeplinească. O reușită neașteptată îi dă unui elev încredere în sine și motivația de a se angaja într-o activitate și de a persevera cu scopul de a-și ameliora performanțele. Pentru aceasta, profesorul trebuie să conceapă activități de învățare care să nu fie prea facile, dar nici prea dificile. Pe tot parcursul activității, profesorul îi va oferi elevului feedback permanent în privința efortului depus , cât și aptitudinilor și a capacităților lui.
În concluzie, motivația determină învățarea. Fără ea, realizarea chiar și a celor mai simple acțiuni poate deveni o provocare sau chiar imposibilă. Prin urmare, este esențial ca profesorii să înțeleagă cum să adapteze și să faciliteze motivația în clasă. Există un loc atât pentru motivația intrinsecă, cât și pentru cea extrinsecă în educație: ambele forme se pot completa una pe cealaltă. Este posibil ca inițial să fie necesare metode de motivare extrinsecă a copiilor pentru a construi o cultură a succesului. Odată ce școlile au creat un mediu propice învățării, ele pot începe treptat să înlocuiască motivațiile externe pentru a inspira în continuare dorința intrinsecă de a învăța a elevilor.
Bibliografie
1. Kulcsar, Tiberiu, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare – E.D.P., Bucureşti, 1978;
2. Stoica, Marin, Pedagogie şi psihologie – Editura Gheorghe Alexandru, 2001;
3. Vintilescu, Doina, Motivaţia învăţării şcolare – Editura Facla, 1977.