În prezent, descoperirile în materie de psihopedagogie școlară determină modificări în metodologia didactică, determinând folosirea pe lângă metodele tradiționale, care sunt centrate pe informația prelucrată de cadrul didactic și transmisă elevilor, lăsându-i să fie pasivi și a metodelor interactive centrate pe activitatea elevilor, care devin activi, implicați în procesul de învățare.
„Educația este îmblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas.” (Socrate)
Metodele de învățământ sunt căile utilizate în școală de către cadrele didactice pentru a-i sprijini pe elevi să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa. De asemenea sunt mijloace prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacităţile elevilor de a acţiona asupra naturii, de a utiliza cunoaşterea în transformarea exteriorului și în formarea caracterului şi dezvoltării personalității.
Metodele didactice presupun transformarea dintr-o cale de cunoaştere propusă de cadrul didactic, într-o cale de învăţare realizată efectiv de preşcolar, elev, student, în cadrul instruirii formale şi nonformale, cu deschideri spre educaţia permanentă.
Viziunea modernă asupra metodelor didactice presupune o serie de transformări în activitatea didactică. Elevul trebuie să fie un participant activ la procesul de învăţare, nu să aibă un rol pasiv – metodelor interactive au rolul de a stimula şi responsabiliza elevii. Cadrele didactice trebuie să trateze diferenţiat fiecare elev și să utilizeze stiluri diferite de învăţare, deoarece elevii posedă inteligenţe diferite.
Viața socială actuală şi standardele ridicate din învăţământ necesită transferul de la teorie la practică prin:
- realizarea de parteneriate între unităţile şcolare și diverse instituţii publice;
- între elevi aparţinând unor scale diferite din învăţământul şcolar să se realizeze parteneriate educaţionale;
- utilizarea mijloacelor mass-media şi din sfera audiovizualului;
- formarea de grupuri eterogene de elevi, pentru ca elevii buni să aibă posibilitatea de a explica altor colegi ceea ce au învăţat;
- stimularea elevului care comunică, descoperă şi învaţă singur prin intermediul metodelor euristice;
- operaţionalizarea pluridisciplinară a informaţiei la nivel concret cu finalizare practică în societate.
Metodele moderne presupun:
- estimarea interdisciplinarităţii prin raportarea lor la realităţile contemporane;
- anularea aspectului reflexiv, bazat pe introspecţie şi selectarea informaţiilor din adâncurile subconştientului, pierzându-şi profunzimea şi viziunea totalizatoare;
- numai prin interrelaţionare, transpunere în colectiv şi finalitate practică, informaţia devine utilă, dar lipsită de întoarcere spre sine riscă să tindă spre superficialitate.
Metodele tradiţionale sunt fundamentale în procesul didactic pentru varianta interactivă asigurând verticalitatea învăţării, deci nu se încearcă anularea lor ci transcederea, transfigurarea acestora spre plurivocul activităţilor. Tandemul tradiţional-modern poate contribui eficient în procesul învăţării, doar coexistând şi nu excluzându-se reciproc, presupunând două etape iminente şi inseparabile: una individuală şi incubatorie, cealaltă colectivă, cooperantă şi concretă.
Şcoala contemporană încearcă cu ajutorul metodelor interactive să alcătuiască o viziune unitară: a şti să fii = a şti să devii, în comparatie cu metodele tradiţionale ale educaţiei care despart şcoala cadrelor didactice de şcoala vieţii, învăţarea din cărţi de învăţarea din experienţă.
„Ceea ce vrem să vedem este că aleargă copilul după cunoaştere şi nu cunoaşterea după copil.” (G. B. Shaw )
Viziunea tradiţională este un fundament pentru cea modernă, una este substanţa, cealaltă este centrul motor şi totuşi există pericolul de a se ajunge la cealaltă extremă a polului opus metodelor tradiţionale: libertatea excesivă de exprimare a fanteziei creatoare, educative, lipsită de filtrul critic ordonat tradiţional. Nu excluzându-se reciproc, ci doar coabitând pot să creeze un model funcţional şi comunicativ, eficient şi stimulatoriu, util în activităţile şcolare specifice tehnologiei instruirii.
„Cerinţa primordială a educaţiei progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităţilor de învăţare şi de muncă independentă, cu activităţile de cooperare, de învăţare şi de muncă interdependentă. Deşi învăţarea este o activitate proprie, care ţine de efortul individual depus în înţelegerea şi conştientizarea semnificaţiilor ştiinţei, nu este mai puţin adevărat că relaţiile interpersonale de grup sunt un factor indispensabil apariţiei şi construirii învăţării personale şi colective. Învăţarea în grup exersează capacitatea de decizie şi de iniţiativă, dă o notă mai personală muncii, dar şi o complementaritate mai mare aptitudinilor şi talentelor, ceea ce asigură o participare mai vie, mai activă, susţinută de foarte multe elemente de emulaţie, de stimulare reciprocă, de cooperare fructuoasă.”
Bibliografie
1. Breben, S., Gongea, E., Ruiu, G., Fulga, M. „Metode interactive de grup”, Editura Arves, 2002
2. Cerghit, Ioan, „Metode de învăţământ”, Editura Polirom, 2006
3. Jinga, I., Istrate, E., „Manual de pedogagie” , Editura ALL, 2006