Dintre cele trei genuri literare, genul dramatic prezintă o complexitate specifică dată de mai mulţi factori: structura textului literar, modalitatea prin care autorul îşi transmite ideile, de aici derivând, fireşte, şi dificultăţile în receptarea producţiilor textuale dramatice.
Este cunoscut faptul că la nivelul acestui gen literar se poate vorbi atât de obiectivitate, cât şi de subiectivitate, dacă luăm în calcul modul în care autorul îşi transmite sentimente, idei, gânduri, viziunea sa asupra lumii. Obiectivitatea implică materializarea ideilor sale prin personaje, iar subiectivitatea presupune o intervenţie directă pe care o realizează prin didascalii. Personajele pot fi tot atâtea „măşti” pe care autorul le face cunoscute ca purtătoare a ideilor sale. Didascaliile sunt destinate atât celor care pun în scenă, prin facilitarea acestei acţiuni, cât şi lectorului care va percepe mai uşor şi precis mesajul literar.
Genul dramatic se mai concretizează şi printr-o formă variată de manifestări artistice, constituindu-se chiar un sincretism al artelor în unele cazuri, de exemplu, în cazul unui vodevil. Speciile literare specifice acestui gen literar îi transmit caracterul: comedia, vodevilul, farsa, tragedia, drama, melodrama.
Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida – „cântec de sărbătoare”) este o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodământ vesel și care satirizează realități sociale, slăbiciuni general – umane sau prezintă situații hazlii. De altfel, comedia presupune întâmplări şi personaje care stârnesc râsul, iar categoria estetică specifică este comicul.
„Prin conținut și prin modul de rezolvare a conflictului, comedia se subordonează comicului, care este o categorie estetică fundamentală, care denumește una dintre atitudinile esențiale în fața vieții și a artei, avându-și sursa în dezvoltarea unui contrast sancționat printr-o gamă larga de reacții morale, de la compasiune la dispreț, provocând o participare afectivă specifică, de la zâmbet la râsul cu hohote.” (Dicționar de termeni literari)
În Antichitate, specia era definită prin contrast cu tragedia, insistându-se asupra caracterului obișnuit al faptelor și al oamenilor prezentați, spre deosebire de evenimentele pline de măreție și de caracterul nobil – din punct de vedere social și moral – al personajelor tragice.
În viziunea lui Aristotel, comedia este „imitația unor oameni neciopliți, nu însă o imitație a totalității aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor care fac din ridicol o parte a urâtului. Ridicolul poate fi definit ca un cusur și o urâțenie de un anumit fel, ce nu aduce durere, nici vătămare; așa cum masca actorilor comici este urâtă și frământată, dar nu până la suferință.”
Cu o bogată ilustrare în cultura universală, fapt ce întărește spusele lui François Rabelais, potrivit căreia „râsul este propriu omului”, comedia și-a inventat numeroase subspecii: de situații, de moravuri, de caracter, de intrigă, de salon, ori bulevardieră (vodevilul), cea eroică sau tragică, dar și cea grotescă, satirică ori amară; așadar, o categorie estetică la fel de diversă ca viața însăși. Râsul este arma de necombătut a spiritului omenesc împotriva ridicolului, a derizoriului, a grotescului, a absurdului din sfera socială, îndeosebi. Prin umor, ironie, sarcasm, după împrejurări, comedia lovește în vicii și moravuri, urmărind corectarea sau suprimarea lor.
Vodevilul (din fr. vaudeville) este o comedie ușoară a cărei intrigă, bogată în răsturnări, se bazează în general pe qui pro quo-uri („unul luat drept altul”, semnificând „confuzie”). O caracteristică a vodevilului este aceea că are întotdeauna un final fericit. De asemenea, vodevilul presupune şi un sincretism al artelor, având în vedere că această specie poate combina textul cu muzica şi dansul.
Farsa, considerată şi o varietate a comediei, este, la origine, un scurt interludiu comic, introdus în misterele medievale, sau, în sens larg, în piese cu subiecte grave. Ele și-au conservat acest nume, (împrumutat de la verbul din limba franceză veche farcir, adică „a umple”, „a îndopa un curcan”) chiar în momentul când au început să fie reprezentate separat. În franceză cuvântul a intrat din limba latină în care farcire avea același sens.
Farsele conțin elemente specifice teatrului popular. Farsele au legătură cu umorul burlesc, intenția ei fiind să provoace hohote de râs, ca o comedie „joasă”, din registrul clovneriei. Farsa se caracterizează prin acțiuni fizice exagerate și repetate, o exacerbare a caracterelor sau situațiilor comice, situațiilor absurde sau surprinzătoare. Personajele și dialogurile au, din aceste motive, un rol mai mult secundar în economia farselor.
Este foarte greu să descoperi farse autentice, ele au intrat în componența altor specii, cum ar fi comediile de moravuri sau intrigă.
Bibliografie
1. Pamfil, Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2000
2. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală. Ghid teoretico-aplicativ, Editura Polirom, Iaşi, 1999