Specificitatea familiei în raport cu alte grupuri sociale este evidenţiată prin complexitatea funcţiilor îndeplinite de ea de-a lungul istoriei, prin rolul ei decisiv pentru indivizi şi pentru societate. O caracterizare complexă a funcţiilor familiei aparţinând reputatului sociolog H.H.Stahl cuprinde funcţii interne (biologice şi sanitare, economice, de solidaritate, pedagogico-educative) şi funcţii externe (socializarea şi integrarea în viaţa socială). Mediul familial are influenţe deosebit de puternice asupra formării personalităţii copilului, a comportamentului lui, care îşi menţin forţa educativă uneori toată viaţa. De aceea se acordă o importanţă deosebită educaţiei, „celor şapte ani de-acasă”.
Multă vreme s-a considerat că educaţia este apanajul doar al domeniului său formal (instituţiile şcolare), că pedagogia ca ştiinţă a educaţiei trebuie să se preocupe doar de acesta. Nu trebuie să se piardă, însă din vedere că „formarea copilului are loc de asemenea mai ales în familie şi mai târziu în profesiune”(M.Debesse). Familia ca celulă socială este cea căreia îi aparţine la început exclusiv copilului, apoi cea acre îl întovărăşeşte permanent şi cu influenţe constante în întreaga sa existenţă şcolară şi post şcolară (profesională), o vreme ca existenţă fizică sau ca efecte ale apartenenţei la acest grup. Luându-se în consideraţie din ce în ce mai mult acest adevăr s-a dezvoltat o „pedagogie familială preocupată de ameliorarea raporturilor dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi surori…. Se trec prin sită mijloacele de educaţie folosite în mod obişnuit acasă; se subliniază efectul nociv al unora dintre ele; se recomandă noi atitudini părinteşti .”(P. O sterrieth).
Pentru că familia nu este o instituţie exclusiv educaţională, forma de educaţie realizată în acest cadru nu o putem asimila educaţiei formale ci mai degrabă celei nonformale, iar prin exemplul direct al părinţilor, educaţiei informale. Dar influenţa pe acre o exercită familia în plan educativ asupra dezvoltării personalităţii copilului este majoră.
Familia poate sprijini extrem de mult şcoala, începând cu vârsta la care copiii se integrează sistemului de instrucţie şi educaţie dar, uneori, poate să acţioneze divergent în raport cu aceasta. Rolul imens al familiei este, îndeobşte conştientizat în momentul în acer apare ceea ce P. Osterrieth numeşte „carenţa familiei”, incapacitatea sa psihologică, pedagogică şi morală.
Îndeplinirea cu succes a funcţiei educaţionale a familiei implică respectarea unui sistem de cerinţe, printre care menţionăm:
- preocuparea permanentă a părinţilor de a-şi ridica nivelul pregătirii culturale şi profesionale pentru a putea fi model şi pentru a sprijini copiii în dezvoltarea personalităţii lor
- cunoaşterea de către părinţi şi alţi membri adulţi ai familiei a îndatoririlor socioeducative ce le revin în educarea copiilor
- realizarea unui colectiv familial închegat, unit, care să dispună de forţa socioeducativă corespunzătoare
- antrenarea copiilor, după posibilităţile lor, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se situaţiile de a li se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate trebuinţele numai de către părinţi
- dragostea părintească să fie egală pentru toţi copiii
- să nu se condiţioneze, de nimeni, obţinerea unor rezultate la învăţătură, recompensele să apară ca o urmare firească a rezultatelor bune sau foarte bune la învăţătură.
Părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor prin două modalităţi: în mod direct, prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate, utilizând o serie de metode şi tehnici educative, sau în mod indirect, prin modelele de conduită oferite, precum şui prin climatul psihosocial existente în grupul familial.
Toate aceste efecte se traduc într-o serie de efecte asupra componentelor personalităţii copiilor, fie ele comportamente instrumental-operaţionale, fie comportamente motivaţional- afective. De aceea se pot decela, în cadrul acestei funcţii generale, o serie de sub funcţii:
- instrumental-formativă-, mai ales în fazele de început ale ontogenezei, copiii primesc răspuns la întreaga avalanşă de întrebări, fiind recunoscută curiozitatea vie şi setea lor de cunoaştere, în special din partea părinţilor. Tot în cadrul familiei copiii primesc o amplă informaţie în legătură cu utilizarea diferitelor obiecte, unelte, formându-şi o serie de deprinderi, priceperi şi chiar aptitudini. Modalităţile de comunicare, precum şi posibilităţile intelectuale sunt determinate în mare măsură de influenţele exercitate de către părinţi.
- psiho-morală, ce constă în formarea unor trăsături, atitudini morale pozitive. în legătură cu această subfuncţie, menţionăm că, pentru îndeplinirea ei eficientă, o mare importanţă o prezintă modelele de conduită oferite de părinţi-pe care copiii le preiau prin imitaţie şi învăţare-precum şi climatul educativ în care se exercită influenţe educaţionale. Părinţii între care există frecvente momente conflictuale sau acre manifestă frecvent atitudini egoiste, neprincipiale, oricât vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamentale în deplin acord cu idealul educaţional social, nu vor putea, întotdeauna, să obţină rezultate pozitive. Se ştie că orice formă de cunoaştere, la copil este precedată de o cunoaştere emotivă. Familia ca mediu de apartenenţă de lungă durată este ceea care se constituie ca suport afectiv major pentru întreaga viaţă. Bucuriile şi eşecurile primelor experienţe şcolare sau ale celor de mai târziu, toate, se raportează şi se rezolvă în cadrul familiei. Locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească, cu mult înainte ca el să facă această distincţie, este, deci, cadrul familial.
- social-integrativă, pe măsură ce creşte şi se dezvoltă, copilul intră în interacţiune şi cu persoane din afara grupului familial, fiind solicitat să se integreze şi să se adapteze corespunzător la diferite tipuri de activităţi sau situaţii. Or, nivelul de adaptare şi integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale este dependent în mare măsură de „achiziţiile” realizate în cadrul grupului familial de apartenenţă. Astfel, modul de abordare interpersonală, modul de raportare al diferite norme şi valori sociale sau modul de implicare în viaţa şi activitatea grupală pot fi mult influenţate de modelele educaţionale parentale.
- cultural-formativă, ce constă în formarea şi cultivarea „apetitului” cultural-spiritual, a atitudinilor şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacităţi creatoare pe tărâm artistic.
Pentru a înţelege mai bine această funcţie, vom face distincţie între influenţele educative ale mediului familial şi acţiunea educativă a familiei. Multitudinea relaţiilor ce se stabilesc între membrii familiei şi valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor constituie la un loc mediul familial. Pot fi deosebite două categorii de relaţii: pe verticală, între generaţii şi pe orizontală, între membrii aceleiaşi generaţii. Structura familiei determină, în cele din urmă, expansiunea relaţiilor şi implicit influenţele lor educative. Agenţii acestor relaţii oferă, prin însăşi existenţa lor, anumite modele comportamentale ce vor fi asimilate de către copii în mod spontan, prin imitaţie. Mediul familial este universul natural al copilului, diferit în funcţie de contextul social pe fondul căruia se constituie şi ale cărui fenomene le reflectă şi de particularităţile fiecărei familii.
Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi. Astfel, subiectul educaţiei este reprezentat aici de către toţi membrii familiei, fiecare, însă, exercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţa şi posibilităţile sale, de concepţia despre educaţie, de locul pe care îl ocupă în structura de ansamblu a familiei, de autoritatea pe care o are. Autoritatea poate îmbrăca diverse nuanţe, de la autoritatea despotică sau represivă până la indulgenţa excesivă, o atitudine neutră sau indiferentă faţă de educaţia copiilor. Slăbiciunea activă a părinţilor se exprimă esenţial prin răsfăţarea copilului. Manifestările de răsfăţ pot fi foarte bine asimilate cu acelea ale supraprotecţiei. Scopul imediat al părintelui care îşi răsfaţă copilul este acela de a-1 apăra, da a-1 scuti de eforturi şi în ultimă instanţă de a-i satisface toate dorinţele. Copiii răsfăţaţi se formează ca personalităţi instabile, capricioase, egoiste, devin adulţi comozi, pretenţioşi, veşnic nemulţumiţi, oameni acre nu respectă normele de convieţuire socială, care socotesc că li se cuvine totul, dar se simt scutiţi de orice obligaţie. Relaţia educaţională nu poate fi concepută în afara autorităţii, indiferent de locul unde se desfăşoară educaţia.
Autoritatea este expresia concepţiei despre educaţie a agentului ei (învăţător sau părinte) şi o manifestare atitudinală în relaţiile cu copiii. Formele ei sunt determinate, pe de o parte, de constelaţia trăsăturilor care generează şi concură la constituirea autorităţii, de modul în care ea se exercită, respectiv de formele de manifestare pe care le îmbracă, pe de altă parte.
Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei, acumulate spontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ din familie. Ea conferă părinţilor acel ascendent-generator de stimă şi admiraţie-indispensabil acţiunii educative pe care o întreprind. Adevărata autoritate se câştigă şi nu se impune. Ea este o rezultantă a întregului comportament adoptat de părinţi în viaţa şi activitatea lor din familie şi din afara ei.
Acţiunea educativă a familiei se particularizează şi prin finalităţile sale. Dacă scopul este acelaşi, adică dezvoltarea personalităţii, ponderea unor laturi ale sale, precum şi modalităţile de realizare a acestora, au un specific în familie faţă de şcoală sau alte medii educative. Acţiunea educativă a familiei poate fi compartimentată şi ea în funcţie de cele cinci laturi ale educaţiei, ea răsfrângându-se asupra tuturor componentelor personalităţii copilului.
Sunt cunoscute numeroase modificări de ordin fizic şi fiziologic ce se produc de-a lungul dezvoltării ontogenetice a copilului. Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă, preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru dezvoltarea armonioasă a organismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru formarea deprinderilor igienice legate de autoservire, de adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de fortificarea organismului şi de întărirea sănătăţii sale. încă din prima zi de şcoală a copilul familia are datoria de a aplica, organiza, îndrume şi controla regimul de muncă şi odihnă al elevului. Pentru ocrotirea sănătăţii micului şcolar, familia trebuie să programeze la ore fixe timpul de lucru, odihna obligatorie, plimbările şi jocurile în aer liber, împletirea activităţilor casnice cu lectura şi cu alte activităţi distractiv-recreative.
Pe linia dezvoltării intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţii psihice a copilului, prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor sale componente. Sunt anumite momente care marchează adevărate salturi în dezvoltarea psihică, la producerea cărora aportul familiei este considerabil. Avem în vedere îndeosebi perioada primului an, când se pun bazele vieţii psihice. Perioada pubertăţii ridică şi ea o serie de probleme care solicită într-o măsură mai mare intervenţia educativă a familiei.
Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare la realitatea înconjurătoare se realizează sub îndrumarea familiei. Asigurarea unui echilibru între educaţia ştiinţifică şi cea umanistă, prin orientarea lecturii şi dezvoltarea gustului pentru citit, se înscrie tot ca o preocupare pe linia educaţiei intelectuale la care familia are o contribuţie semnificativă. Am mai putea menţiona aici atenţia pe care familia trebuie să o acorde activităţii de învăţare a copilului prin urmărirea îndeplinirii sarcinilor instructiv-educative şi a formării unui stil individual de muncă. Aceeaşi importanţă o are preocupare a familiei pentru cristalizarea şi consolidarea unei viziuni asupra lumii prin explicaţiile părinţilor privitoare la diverse fenomene din natură şi societate.
Tot în familie se formează primele priceperi şi deprinderi de muncă, se conturează un orizont profesional şi o atitudine faţă de muncă, se acţionează pe linia orientării şcolare şi profesionale. Cercetările întreprinse până în prezent demonstrează că familia are un rol adeseori hotărâtor în alegerea de către copil a şcolii şi profesiunii pe care el va urma. Originea socială, profesiunea părinţilor şi mediul rezidenţial influenţează asupra evoluţiei şcolare a copiilor, făcând ca, adesea, debilii mentali aparţinând unui anumit mediu socio-profesional să fie mai asemănători cu copii normali din acelaşi mediu decât cu debilii din alte medii. Pecetea condiţiilor socio-eeonomice şi socio-profesionale ale părinţilor se face şi mai evidentă la nivelul învăţământului superior, influenţând asupra accesului studenţilor la universitate. Potrivit unor date de cercetare (P.Bourdieu, Passeron) – recoltate în Franţa, cu mai mulţi ani în urmă – şansele de a pătrunde la universitate pentru fiii de ţăran, muncitori sau meşteşugari erau mult mai mici în raport cu cele ale fiilor industriaşilor.
Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple şi complexe. Ele presupun o acţiune conştientă şi consecventă a ambilor părinţi şi, de asemenea, orientarea acţiunilor educaţionale la specificul personalităţii copilului. La aceasta se adaugă o serie de condiţii pe care ar trebui să le îndeplinească părinţii şi anume: să aibă conştiinţa necesităţii acţiunilor educative; să dorească desfăşurarea unor activităţi sistematice şi consistente în vederea educării copilului; să aibă clar conturată finalitatea acţiunilor educative; să aibă capacitatea de a desfăşura aceste activităţi, să dispună de timpul necesar şi de mijloace adecvate pentru realizarea unor asemenea activităţi. în această ordine de idei se conturează trei tipuri de familii: familii înalt educogene, care sprijină educarea tinerilor, le asigură condiţii pentru realizarea unei pregătiri profesionale şi culturale adecvate, pentru petrecerea timpului liber în mod util şi plăcut şi care realizează o legătură cu şcoala pentru a asigura controlul activităţilor din această sferă; familii educogene satisfăcătoare, care asigură copiilor condiţii obiective şi subiective de educaţie familială, se preocupă de reuşita lor în viaţă, dar nu organizează şi controlează sistematic activităţile în această direcţie; familii nesatisfăcătoare educogen, caracterizate prin climat psihic necorespunzător, relaţii reci sau de indiferenţă, lipsa controlului parental, insuccese profesionale ale copiilor.
După intrarea copiilor la grădiniţă sau al şcoală, funcţia educativă a familiei nu încetează, ci ea continuă cu aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o ipostază nouă, de interacţiune a funcţiei educative din familie, cu funcţia educativă a instituţiilor de învăţământ. De altfel, funcţia educativă a familiei nu încetează toată viaţa, căci şi atunci când au ajuns adulţi şi şi-au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor şi pot, oricând, să vină cu nun sfat bun pentru ei.
Abandonarea sau diminuarea funcţiei educative constituie cauza primordială a neîmplinirii copiilor şi adolescenţilor, a apariţiei şi amplificării delincvenţei juvenile, a tuturor deviaţiilor şi infracţiunilor săvârşite de copii şi tineri.
Bibliografie
1. Bontaş Ioan, Pedagogie, Ed. AII, Bucureşti, 1996.
2. Golu Pantelimon, Psihologia învăţării şi a dezvoltării, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucuerşti, 2001.
3. Mitrofan Nicolae, Dragostea şi căsătoria, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1984.
4. Nicola Ioan, Farcaş Domnica, Pedagogie generală-manual pentru cls. a IX-a şcoli normale, E.D.P., Bucureşti, 1990.
5. Niculescu Rodica Mariana, Pedagogie generală, Ed. Scorpion 7, Bucureşti, 1996.
6. Şincan Eugenia, Alexandru Gheorghe, Şcoala şi familia, Ed. „Gheorghe-Cârţu Alexandru”, Craiova, 1993.
7. Voinea Maria, Sociologia familiei, Bucureşti, 1993.