Articolul de față reprezintă o trecere în revistă a formelor fixe de poezie, insistând mai ales asupra sonetului considerat grai al iubirii. Deși supusă rigorilor unor principii stricte, forma fixă de poezie a devenit pentru poeți un mod de a se exprima. Cultul excesiv al formei reprezenta pentru autorii de poezie cu formă fixă însăși esența poeziei. Chiar dacă, deseori, lirismul autentic fusese sacrificat formei, inspirația profundă lipsind, poezia cu formă fixă s-a manifestat ca o necesitate interioară a artistului.
Această necesitate de a subordona lirismul perfecțiunii și armoniei versului a făcut să se nască, în literatură, următoarele forme fixe de poezie: distihul, ritornela, gazelul, glossa, terțina și, nu în ultimul rând, sonetul.
Ritornela este compusă din terține în care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea este fără rimă în formula a x a. Maestrul ritornelei în literatura română rămâne G. Coșbuc.
Distihul cunoaște mai multe formule ritmice: aa/bb/cc…ab/ab/ac… Cel mai frecvent tip de distih este aa/bb/cc…
Bine reprezentată în cadrul poeziilor cu formă fixă este terțina. Ea este compusă din strofe de trei versuri în rime încrucișate ce se înlănțuie de la o strofă la alta după următoarea schemă: în prima strofă versul 1 rimează cu al treilea, iar al doilea cu versul 1 și 3 al terțetului următor. În finalul poeziei există un vers izolat aflat în relație cu cel mijlociu din ultimul terțet. Terține reușite au scris: Eminescu, Macedonski, Coșbuc și Vlahuță.
Poezie cu formă fixă de origine spaniolă, glossa are trei părți: 1. strofa-temă, formată din opt versuri enunțate aforistic 2. opt strofe a câte opt versuri comentate, cu versul final, vers din strofa-temă 3. strofa finală care este strofa-temă inversată. Toate strofele sunt octete izometrice, formate din versuri octosilabice în formula ababcdcd. Poetul care a dat strălucire glossei la noi este M. Eminescu.
Tot Eminescu este creatorul gazelului la noi, specie de poezie cu formă fixă de origine orientală, cu subiect erotic, scrisă în formula aaxaxaxaxaxa.
Cel care a conferit rondelului deplina realizare formală și artistică este Macedonski. Din cele trei forme pe care le cunoaște în Franța (rondelul simplu, de opt versuri, rondelul comun de treisprezece versuri și rondelul dublu de șaisprezece versuri) poetul român a ales rondelul comun, bazat pe două rime, construit din două catrene și un cvintet. Cele mai frecvente formule rimice ale rondelului sunt: abba/abab/abbaa; abab/abab/baab. Versul poate fi de 7, 8, 9 silabe. Același număr de silabe îl poate avea și versul b.
Sonetus, termen care denumea la început orice creație lirică, prin restrângerea sferei semantice dobândește înțelesul de azi. Cornel Ungureanu în teza sa de doctorat „Vasile Voiculescu și structurile literare ale Renașterii” face observația că mult discutata problemă a originii sonetului nu trebuie căutată în literatură, ci în doctrinele secrete ce, către sfârșitul Evului Mediu, încep să fie înfățișate cifrat. Este o remarcă interesantă dacă ne gândim că cifra perfectă, șapte, se ilustrează la sonet prin dublul ei, într-o așezare în care terținele pot consfințit caracterul sacru al textului. Același critic notează că sonetul poate propune, prin șirul de constrângeri al strofelor, rimelor, accentelor, ideea de competiție atât de dragă Renașterii.
Sonetul a fost de la început un grai al iubirii, fapt explicabil dacă ne gândim că, migrând dinspre Italia spre Franța a ajuns aici cu un grad înalt de cizelare datorat chiar trubadurilor provensali pelegrini la curțile Italiei. Sonetului nu i se cunosc forme precursoare și se pare că cel care l-a creat i-a dăruit de la început tiparul știut de noi. Trebuie însă precizat că evoluția lui a fost uimitoare. La numai un secol de la presupusa sa apariție Antonio da Tempo, primul său teoretician, distingea 16 modalități diferite.
Sonetul clasic este o poezie formată din două catrene și două terține, solidare toate patru prin exigența de ritm și două câte două prin rime comune. Mai târziu vor apărea forme excentrice cum sunt sonettus retrogradus (ale cărui versuri luate și singure formează o unitate logico-sintactică), sonettus semilitteratul (formă mixtă, scrisă în limba latină și o limbă vie), sonettus bilinguis (formă mixtă compusă din două limbi), centonen sonettus (format din versurile unor autori celebri), sonetul acrostih, sonetul mezostih. Suprasolicitarea acestei forme literare duce și la așa numita Coroana de sonete, formată din 15 poezii aflate în strânsă relație una față de cealaltă. Autorul unei astfel de Coroane de sonete este Tudor George.
După o perioadă de apogeu atins în perioada Umanismului, Renașterii și Barocului, urmează neglijarea acestei forme în secolul al XVIII-lea, iar apoi, noua înflorire din timpul romantismului și simbolismului. Este momentul în care sonetul pătrunde în literatura română prin Gh. Asachi.
Bibliografie
C.D. Zeletin, Prefața la Michelangelo, Sonete și crâmpeie de sonet, București, Editura Albatros, 1975
Cornel Ungureanu, Vasile Voiculescu și structurile literare ale Renașterii, Teză de doctorat, Conducător științific Eugen Tudoran, Timișoara, Tipografia Universității, 1984
Damaso Alonso, Poezie spaniolă, București, Editura Univers, 1977