Educația copilului se produce în contextul fuziunii mai multor factori de o valoare inestimabilă: școala, familia si comunitatea. Acești factori au un impact diferit atât asupra educației copilului, cât și asupra modelării caracterului său, fiecare dintre aceștia contribuind diferit la construirea unui viitor adult care să se plieze pe nevoile unei societăți încă nenăscută.
Copiii pe care noi îi educăm astăzi au datoria să se pregătească pentru o lume pe care noi nu o cunoaștem, dar o putem intui datorită schimbărilor ce se petrec zilnic și care au o dinamică din ce în ce mai crescută.
Familia reprezintă primul și cel mai important factor ȋn ceea ce privește educaţia, care marchează evoluţia copilului și care alături de educatori, învățători și profesori contribuie la o ştiinţifică şi eficientă orientare şcolară şi profesională a copiilor. Familia, cel mai important element al societăţii, este formată din soţ, soţie (părinţi), şi copii.
Din păcate, în zilele noastre, au apărut şi alte forme de familie: familia incompletă, formată dintr-un singur părinte şi copii, rezultat al divorţului sau concubinajului, familia neoficială (de probă), formate din doi parteneri de sex opus, care trăiesc în concubinaj şi copii, şi „familia” de acelaşi sex.
Din perspectiva familiei, educația reprezintă una dintre cele mai importante funcții exercitate asupra copilului, comunitatea influențând indirect si involuntar activitatea educativă. Școala are rolul fundamental în educația copiilor, dar nu își poate îndeplini acest rol fără implicarea familiei și a comunității. Acest lucru face ca școala, familia și comunitatea să urmărească atingerea unor obiective comune care au la bază educația ca rezultat al implicării tuturor factorilor cu rol în consolidarea personalității.
Educația copiilor este influențată foarte mult de stilurile parentale întâlnite de-a lungul copilăriei indivizilor. Acestea nu depind numai de personalitatea părintelui, dar şi de alţi factori precum: mediul, cultura şi educaţia, tradiţiile, structura familiei, profesiile părinţilor. Aceste stiluri sunt: stilul exigent, autoritar, permisiv şi neimplicat.
Părinţii care fac parte din categoria celor caracterizați de stilul exigent manifestă sensibilitate şi ȋsi exprimă afecţiunea faţă de copii, dar ȋn acelaşi timp, impun standarde foarte ȋnalte de comportament.
Părinții adepți ai stilului autoritar impun un control înalt şi un nivel scăzut al căldurii părinteşti plin de ameninţări şi pedepse exagerate pe fondul unor reguli stricte care trebuiesc respectate. Urmările acestui stil sunt acelea ale neîncrederii căpătate de către copii ȋn capacitatea lor de a se descurca singuri și de a lua independent decizii. Părinţii autoritari nu își manifestă afecţiunea față de copii, ci dimpotrivă, aceștia le induc frică. Din acest motiv, copiii devin rebeli și ajung la maturitate să comită acte de agresiune.
Stilul permisiv este caracterizat de un nivel ridicat al afecţiunii şi un nivel scăzut al controlului, copilul este ȋncurajat să-şi exprime punctul de vedere, iar părinţii evită confruntările directe cu problemele de ordin comportamental ale copiilor. Aceștia intervin numai când acţiunile copiilor au consecinţe grave, stabilesc puţine reguli şi obișnuiesc să cedeze deseori ȋn faţa insistenţelor copiilor.
Stilul neimplicat, numit și neglijent, se manifestă prin niveluri scăzute şi din punctul de vedere al căldurii sufleteşti şi controlului. Copiilor nu li se impun reguli, nu li se acordă deloc atenţie, ȋncurajare sau sprijin.
Comunitatea, reprezentată de toți membrii ei, părinții și școala alcătuiesc suportul de care copilul are nevoie pentru a-și forma propria identitate, iar succesul îndeplinirii acestui țel îl reprezintă modalitatea prin care aceștia știu să devină parteneri în actul educațional. În toate țările dezvoltate, parteneriatele şcoala-familie-comunitate sunt foarte importante deoarece asigură succesul școlar al elevilor și reprezintă puncte de sprijin în tot ceea ce înseamnă educație.
De-a lungul timpului, familia a fost considerată celula de bază a societăţii, expresia uniunii dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc, iar din iubirea acestora rezultă copiii pe care părinții au datoria să îi crească.
Parteneriatul familie-școală ar funcționa de minune dacă s-ar implica toți părinții în viața elevilor și în toate activitățile la care aceștia participă. Numai părinţii cu o anumită educație (studii superioare) şi dispuşi să colaboreze cu școala participă la şedinţele cu părinţii, în timp ce părinții care provin din medii defavorizate, fără studii și care nu doresc o schimbare în viața lor și a copiilor pe care îi au, ar avea cea mai mare nevoie de aceste întâlniri, dar, din păcate, le ignoră. Din acest motiv, şedinţele cu părinţii trebuie planificate cu multă grijă şi trebuie considerate drept o parte integrantă şi importantă a activităţii şcolare.
Bibliografie
• Avram, E. (2009). Psihologia personalității: arhitectură și dimensiuni. București: Editura Universitară.
• Băran Pescaru, A. (2004), Parteneriat în educaţie: familie – şcoală – comunitate. Bucureşti: Editura Aramis Print,.
• Ciolan, L. E. (2006). Dezvoltarea educației timpurii. Aplicații privind mamagementul proiectelor. București: Editura Universității din București.
• Ionescu, M., Negreanu, E. (coord.) (2006). Educaţia în familie. Repere şi practici actuale. Bucureşti: Editura Cartea Universitară.