Factorii care influențează agresivitatea elevilor și implicațiile pedagogice
Agresivitatea în mediul școlar reprezintă o problemă tot mai frecventă, cu efecte semnificative asupra climatului educațional și dezvoltării socio-emoționale a elevilor. Observarea comportamentelor agresive ridică întrebări esențiale: este școala un factor declanșator al agresivității sau reflectă aceasta violența existentă în societate? Răspunsul este complex, întrucât agresivitatea este rezultatul interacțiunii dintre factori individuali, familiali, școlari și sociali.
Scopul acestui articol este de a analiza principalii factori care influențează comportamentul agresiv al elevilor și de a evidenția rolul educației în prevenirea și reducerea acestui fenomen:
1. Factori individuali
Factorii individuali sunt legați de trăsăturile de personalitate și de predispozițiile ereditare ale copilului. Impulsivitatea, egocentrismul, stima de sine scăzută, dificultățile în controlul emoțiilor și intoleranța la frustrare sunt caracteristici frecvent întâlnite la elevii agresivi.
2. Factori familiali
Familia joacă un rol esențial în formarea comportamentului copilului. Studiul realizat de Jigău și colaboratorii (2005) evidențiază legătura strânsă dintre climatul familial și agresivitatea copilului.
3. Factori școlari
Mediul școlar poate amplifica sau diminua agresivitatea elevilor prin stilul didactic, comunicarea profesor-elev și sistemul de evaluare.
4. Factori de mediu social
Copiii sunt tot mai expuși la modele violente prin mass-media și jocuri video.
5. Motivațiile agresivității
Nevoia de putere, căutarea de senzații și emoțiile negative pot conduce la comportamente agresive.
6. Diferențe de vârstă și gen
Formele de agresivitate se modifică odată cu vârsta, iar diferențele de gen sunt evidente.
Aplicații practice și implicații pedagogice
Analiza factorilor care influențează agresivitatea elevilor evidențiază caracterul multidimensional și sistemic al acestui fenomen. Interacțiunea complexă dintre predispozițiile individuale (temperament, impulsivitate, capacitate de reglare emotională), contextul familial (stiluri parentale, modele comportamentale, calitatea relațiilor), mediul școlar (clima instituțională, practicile pedagogice, relațiile interpersonale) și influențele socio-culturale (expunerea la violență mediatică, normele grupului de semeni) creează o rețea cauzală în care fiecare dimensiune amplifică sau atenuează efectele celorlalte. Această perspectivă ecologică, în consonanță cu modelul lui Bronfenbrenner, sugerează că intervențiile izolate, care vizează un singur nivel al sistemului, au șanse reduse de reușită. Mai mult, diferențele de vârstă și gen indică necesitatea adaptării strategiilor preventive și de intervenție la particularitățile dezvoltării ontogenetice și la specificul socializării de gen.
În plan pedagogic, rezultatele acestei analize subliniază responsabilitatea educației de a depăși abordările reactive și punitive, orientându-se către strategii proactive și formative. Dezvoltarea competențelor socio-emoționale, promovarea unui climat școlar incluziv și sigur, formarea cadrelor didactice în managementul comportamentului și consolidarea parteneriatului școală-familie reprezintă direcții prioritare de acțiune. Eficiența acestor măsuri depinde însă de coerența politicilor educaționale, de alocarea resurselor adecvate și de continuitatea programelor de intervenție. Cercetările viitoare ar trebui să exploreze în profunzime mecanismele de reziliență care protejează unii elevi împotriva factorilor de risc, precum și eficacitatea diferențiată a intervențiilor în funcție de profilul elevului agresiv. Numai prin abordări integrate, bazate pe evidențe științifice și susținute de colaborare intersectorială, se poate construi un mediu educațional care să prevină și să reducă semnificativ manifestările agresivității, contribuind astfel la dezvoltarea armonioasă a tinerilor.
Bibliografie
Jigău, M. et al. (2005). Violența în școală. București.
Olweus, D. (1991). Bully/victim problems among schoolchildren.
Zuckerman, M. (1993). Sensation seeking.
Bandura, A. (1977). Social learning theory.