Activitatea umană nu este în exclusivitate motrică, intelectuală, tehnică etc, ci este doar preponderentă. Rezistența este o realitate valabilă pentru orice formă de activitate, la care participă toate sistemele și aparatele constitutive ale organismului uman, precum și funcțiile acestuia. Rezistența este deci o rezultantă a morfofuncționalității organismului uman sub toate aspectele sale. (A. Dragnea – 1984, apud Simion G. Mihăilă I, Stănculescu G., 2011). Perfecționarea rezistenței și amploarea valorilor sale sunt condiționate de un ansamblu complex de determinanți. Printre acești factori, rolul central îl dețin capacitățile sistemelor cardiovascular și respirator, ale aparatului muscular și ale celorlalte funcții organismice care susțin executarea efortului, calitatea proceselor metabolice și a resurselor energetice disponibile.
Acestea din urmă includ metabolismul anaerob alactacid, caracteristic rezistenței de sprint care se extinde pe o durată de 10-15 secunde, metabolismul anaerob lactacid, specific rezistenței de semifond cu o durată maximă de 1 minut și 30 de secunde, și metabolismul aerob, propriu rezistenței fondiste. Un alt determinant esențial îl constituie gradul de eficiență cu care sistemul nervos central orchestrează activitatea aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative, coordonarea acțiunii musculaturii antagoniste și agoniste, alternarea în contracția fibrelor musculare, sincronizarea respirației cu circulația, precum și calitatea proceselor volitive prin care se poate menține sau relua un efort sau, în sens contrar, se poate abandona executarea acestuia. De asemenea, raportul dintre perioada de repaus și perioada de efort în cadrul disciplinelor și probelor sportive care presupun alternarea intensității efortului reprezintă unul dintre elementele fundamentale în dezvoltarea rezistenței.
Rezultă astfel că valoarea rezistenței este determinată de anumite posibilități morfo-funcționale și psihice ale organismului, susceptibile de perfecționare prin pregătire sistematică. Dezvoltarea rezistenței este condiționată de stabilirea unor conexiuni optimal condiționate între exercitarea funcțiilor diverselor aparate și sisteme, pe baza cărora se reglementează activitatea aparatului locomotor și a funcțiilor vegetative.
Modalități de expresie a rezistenței
În diverse sectoare de activitate, conceptul de rezistență comportă interpretări diferențiate. În domeniul medical, termenul de rezistență se aplică nu doar pentru efortul muscular, ci și pentru cel mental, precum și pentru determinarea capacității defensive a organismului în cele mai variate și dificile circumstanțe față de diferiți factori ai mediului extern și intern.
În sfera tehnică, conceptul de rezistență desemnează proprietățile de manifestare ale metalelor, aliajelor și uneltelor.
În domeniul educației fizice și sportului, termenul de rezistență, utilizat pentru definirea capacității organismului de a executa un efort fizic pe o perioadă cât mai extinsă, prezintă particularități specifice față de noțiunea de rezistență din alte sfere de activitate.
Practica activității sportive de performanță, domeniu în care rezistența fizică condiționează în mare măsură rezultatele superioare, evidențiază două modalități principale de manifestare a rezistenței: rezistența generală, caracterizată prin capacitatea organismului de a executa pe durată extinsă acțiuni motrice care mobilizează aproximativ 70% din grupele musculare și impune solicitări majore sistemelor nervos central, cardiovascular și respirator. Rezistența generală asigură sportivului posibilitatea de a acționa eficient, în special în cadrul probelor de durată. Aceasta se dezvoltă preponderent prin executarea pe durată extinsă a unor exerciții care mobilizează întregul organism, majoritatea grupelor musculare și în mod deosebit sistemele cardiovascular și respirator. Este vorba de un efort predominant aerob, organismul funcționând în condiții de echilibru relativ privind cheltuielile energetice și aprovizionarea cu oxigen.
Rezistența specială sau specifică se referă la aspectele particularizate ale rezistenței, necesare în anumite profesii sau discipline sportive. În sport, rezistența specifică este condiționată de particularitățile exigențelor impuse organismului sportivului prin executarea exercițiilor din disciplina sa de specializare.
Rezistența specifică nu trebuie limitată doar la capacitatea organismului de a combate oboseala, ci și de a executa cât mai eficient diverse acțiuni motrice precise sau uneori impuse de prevederile regulamentare și modalitatea de acționare a adversarului.
Așa cum s-a menționat, aceste două modalități principale de manifestare a rezistenței sunt specifice antrenamentului sportiv, activitate deosebit de complexă și dificilă pentru obținerea performanțelor de valoare mondială. Pentru realizarea oricăreia din aceste forme la parametrii marii performanțe, se depun eforturi deosebit de intense, planificate pe perioade considerabil de lungi.
Se deduce cu ușurință că în condițiile celor 1-2 ore de educație fizică pe săptămână, repartizate în diferite momente ale zilei școlare, desfășurate în condiții diverse și cu un număr mare de elevi, nu se pot atinge valori ale rezistenței generale proprii sportului de performanță și cu atât mai puțin valorile rezistenței specifice.
Cu toate acestea, întrucât rezistența constituie o calitate foarte necesară elevilor în activitatea școlară precum și în cea productivă, în limitele timpului alocat educației fizice, trebuie identificate soluții pentru dezvoltarea acesteia.
Pentru ca noțiunile să fie cât mai consonante cu valoarea activității pe care o exprimă și mai ales cu eficiența acesteia, consider că pentru ceea ce se poate realiza la nivelul timpului destinat educației fizice școlare, putem folosi alături de rezistența generală (termen specific antrenamentului sportiv) termenul de rezistență utilă, rezistență dobândită de elev ca rezultat al practicării exercițiilor fizice în mod organizat, aceasta fiindu-i necesară în primul rând activității sale profesionale și în al doilea rând celei sportive.
Din perspectiva anduranței generale, se poate discuta despre:
Anduranță aerobă generală, care cuprinde:
- anduranță aerobă de durată scurtă
- anduranță aerobă de durată medie
- anduranță aerobă de durată lungă
Anduranță anaerobă generală:
- anduranță de durată foarte scurtă
- anduranță alactică
- anduranță de forță (J., Weineek, 2003)
Conform altor criterii, formele de manifestare a rezistenței pot fi clasificate astfel:
- Rezistența de durată lungă, caracterizată printr-un efort care depășește ca durată 8-10 minute și se desfășoară într-un regim complet aerob.
- Rezistența de durată medie, caracterizată printr-un efort ce nu depășește 8 minute (2-8 min.) și care se desfășoară pe fond aerob, dar cu apariția proceselor anaerobe către limita superioară a duratei.
- Rezistența de durată scurtă, caracterizată temporal între 45s și 2 min și desfășurată prin manifestarea intensă a proceselor anaerobe.
- Rezistența în regim de forță, caracterizată atât prin manifestarea unei capacități mari de forță, cât și de rezistență, combinate în cadrul aceleiași probe, în discipline sportive precum înotul, canotajul și caiac-canoe.
- Rezistența în regim de viteză, specifică eforturilor scurte și rapide (100m plat, 100m înot). Se lucrează mult în apnee, deci cu un efort predominant anaerob.
În concluzie, putem considera că rezistența este prezentă și necesară în marea majoritate a acțiunilor motrice specifice sau nespecifice disciplinelor sportive, sub următoarele forme: rezistența în eforturi cu intensitate constantă, rezistența în eforturi cu intensitate variabilă, rezistența în eforturi variabile, rezistența în eforturi combinată cu forța și viteza.
Metodologia dezvoltării rezistenței
În toate programele școlare de educație fizică, de la ciclul primar până la cel liceal și profesional, rezistența apare ca obiectiv instructiv-educativ, formulat și concretizat ca exigență în raport cu anul de studiu, deci cu vârsta elevilor și elevelor.
Probele de evaluare referitoare la rezistență pentru fiecare an de studiu prevăd verificarea stadiului de dezvoltare a acestei calități motrice sub forma unor alergări pe diverse distanțe. Aceste distanțe sunt clar stabilite și calculate în cadrul sistemului unitar de verificare și apreciere a gradului de pregătire fizică și sportivă a elevilor.
În învățământul gimnazial sunt prevăzute ca distanțe 800 m pentru fete și 1000 m pentru băieți cu aprecieri pe note, în raport cu timpul realizat.
Bibliografie
- Cârstea Gh., (2000), Teoria și metodica educației fizice și sportului Editura AN – DA, București;
- Dragnea A.C., (1996), Antrenamentul sportiv, Edit. Didactică și Pedagogică, R.A., București;
- J., Weineek, (2003), Manuel d, entrainement, Ed. Vigot, Paris;
- Simion G, Mihăillă I., Stănculescu G., (2011), Antrenament sportiv — concept sistemic, Editura Ovidius University Press.