„Deontologia didactică” cuprinde ansamblul îndatoririlor care îi revin dascălului în cadrul exercitării profesiei, în raporturile cu elevii, cu ceilalţi profesori cu care colaborează sau cu personalul auxiliar. O mare parte dintre aceste obligaţii se bazează pe regulile şi tradiţiile profesiei. În cadrul „deontologiei evaluării”, un atribut definitoriu care îi revine dascălului este „obiectivitatea”.
Deontologia procesului de evaluare se află într-o relaţie inseparabilă cu codul deontologic al profesiei de dascăl. Profesorul este cel care-şi propune nişte obiective pentru un anumit conţinut, gândeşte strategia didactică de predare a acelor noţiuni, le consolidează, având în vedere obiectivele de evaluare, alege metoda de verificare, instrumentul evaluării, elaborează baremul de corectare şi notare, aplică testul la clasă, interpretează rezultatele obţinute şi intervine în procesul didactic acolo unde consideră necesar pentru optimizarea rezultatelor, regândeşte demersul didactic.
Printre erorile întâlnite în evaluare pot fi amintite efectul de contrast şi eroarea proximităţii, care modifică rezultatele evaluării, fără ca acest lucru să presupună o schimbare în plan real a subiectului evaluării. Astfel, aceeaşi performanţă este notată în mod diferit în funcţie de poziţia ocupată în succesiunea evaluărilor efectuate pe un grup de elevi.
Evaluarea performanțelor elevilor constituie o temă complexă și adesea controversată. Atitudinea față de această evaluare poate oscila între exigență și indulgență, creând un echilibru delicat în procesul de formare a tinerelor minți. Cauzele și consecințele acestei balanțe fragile reprezintă subiectul unei dezbateri continue în comunitatea educațională. Exigența, fundamentată în standarde ridicate și competiție învățământului, aduce în prim plan provocări și aspirații ambițioase. Elevii sunt puși în fața unor standarde academice înalte, motivându-i să atingă excelența și să se pregătească pentru provocările viitoare. Această perspectivă, deși poate duce la formarea unor indivizi bine pregătiți și ambițioși, poate avea consecințe serioase, cum ar fi stresul și anxietatea crescută în rândul elevilor. Demotivarea și pierderea bucuriei în procesul de învățare sunt alte consecințe posibile, deoarece elevii pot percepe învățarea mai mult ca pe o sarcină dificilă decât ca pe o oportunitate de dezvoltare personală.
Pe de altă parte, indulgența în evaluare derivă din adaptarea la nevoile individuale ale elevilor și focalizarea pe dezvoltarea personală. Această abordare, orientată spre recunoașterea diversității în procesul de învățământ, urmărește să creeze un mediu mai empatic și personalizat. Cu toate acestea, indulgența excesivă poate avea consecințe negative, cum ar fi lipsa pregătirii pentru viitor. Elevii ar putea întâmpina dificultăți în fața cerințelor academice și profesionale viitoare dacă nu sunt puși în fața unor provocări adecvate în perioada școlară. Dar consecințele excesului de exigență pot duce la stres, demotivare și pierderea plăcerii în învățare. Elevii pot simți o presiune copleșitoare de a atinge standardelor impuse, fapt ce poate duce la un climat de anxietate și stres constant. Demotivarea devine o consecință inevitabilă, iar bucuria descoperirii și aprofundării cunoștințelor poate fi înlocuită de un sentiment de obligație și presiune. Acest fenomen poate submina scopul fundamental al educației: să stârnească curiozitatea și entuziasmul pentru învățare. Pe de altă parte, indulgența excesivă poate conduce la o percepție eronată a efortului și la scăderea standardelor educaționale.
Când evaluarea devine prea flexibilă, elevii ar putea dezvolta o atitudine superficială față de învățare și o percepție eronată a efortului necesar pentru a atinge succesul. Aceasta poate contribui la scăderea standardelor educaționale, afectând astfel calitatea procesului educațional.
În concluzie, găsirea unui echilibru între exigență și indulgență în evaluarea elevilor este esențială pentru dezvoltarea lor armonioasă. Este crucial ca educatori și părinți să înțeleagă că fiecare elev este unic și răspunde diferit la diversele abordări educaționale. Prin navigarea atentă între aceste două extreme, sistemul educațional poate să-și atingă scopul fundamental de a forma nu doar minți instruite, ci și indivizi echilibrați și motivați pentru a înfrunta provocările viitorului.
Bibliografie
1. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române , Editura Arc&Gunivas, 2007
2. Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001
3. Genevieve Meyer, De ce şi cum evaluăm?, Editura Polirom, 2000.
4. „Perspective” – Revistă de didactica limbii şi literaturii române, Nr.6 / 2003, Cluj-Napoca