Evreii au fost prezenți în Transilvania cu intermitențe, începând din secolul al XIII-lea (în timpul regelui Bela al IV-lea). Ei reapar în documen tele de la sfârșitul secolului al XV-lea, iar în secolul al XVII-lea principe le Gabriel Bethlen le-a dat dreptul de a se așeza în Alba Iulia. Toleranța a scăzut în secolul al XVIII-lea, dar împăratul Iosif al II-lea le-a acordat libertatea religiei și așezării (1782). După 1867, au devenit cetățeni ai Austro-Ungariei și au fost supuși unui proces accelerat de modernizare și integrare. (Felicia Waldman Adriana Radu Anca Tudorancea Carol Iancu Bogdan-Florin Romandaș – Istoria evreilor. Holocaustul)
În timpul lui Roman I Mușat, domnul Moldovei între 1391-1394, întemeietorul orașului Roman, sunt atestați și evrei printre primii locuitori. Roman I i-a eliberat pe evrei de serviciul militar în schimbul unui impozit. În sec. XIV lea , în Principatele Române au venit evrei din Europa Centrală (evrei așkenazi), iar în timpul dominației otomane, s-au stabilit aici în special evrei sefarzi, de origine spaniolă. Jewish Encyclopedia amintește că la curtea lui Ștefan cel Mare a fost logofăt un evreu, Ițhak fiul lui Beniamin Șor. Printre medicii lui Ștefan cel Mare era și un medic evreu . Giurescu Constantin C.: Istoria românilor, vol. II, p. 81
La București, în jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus de David Ibn U, probabil liderul religios al comunității; mai sunt pomeniți Isac Rufus și Habib Amato, care aveau prăvălii în București, cei doi fiind prădați de o slugă, Iuda Gerson, care a murit, aparent prin spânzurare; la cercetarea împrejurărilor morții sale au mai participat alți patru evrei . David Ibn Usa se afla în legătură cu rabinul Salonicului, puternicul centru al sefarzilor din Balcani. Eskenasy, Victor: „Izvoare și mărturii referitoare la evrei”, vol. I, București, Editura Federației Comunităților Evreiești din România, p. 30, nr. 38, 1986
De-a lungul vremii, statutul evreilor din Țara Românească și Moldova a fost stabilit prin diferite coduri de legi:
- Pravila de la Govora (Matei Basarab, 1640)
- Carte românească de învățătură (Vasile Lupu, 1646)
- Îndreptarea legii (Matei Basarab, 1652)
- Așezământul (Constantin Mavrocordat, 1741)
- Codul Callimachi (1817)
- Legiuirea Caragea (1818)
- Regulamentele Organice (1831-1832)
Evreii se confruntau și cu anumite limitări, în sensul că nu puteau deține teren agricol, nu aveau drepturi civile, plăteau taxe mai mari decât românii. Situația comunităților evreiești până la 1866: aspecte demografice, comunitare și culturale ⋆ Ora de Istorie.
Conform aceleiași surse, drepturile evreilor din Transilvania, care făcea parte din regatul maghiar, au fost limitate în urma celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215). Astfel, erau interzise căsătoriile între creștini și mozaici, era interzisă munca în ziua de duminică și în zilele de sărbătoare creștină. În 1251 regele maghiar Béla al IV-lea a acordat privilegii evreilor (libertatea de mișcare, posibilitatea de a cumpăra case). La 1623, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen acordă privilegii evreilor , care se puteau așeza în principat, puteau să practice negoțul și aveau libertate de cult. Comunitățile evreiești erau organizate asemenea breslelor se puteau organiza și se autoguvernau, în schimbul obligațiilor fiscale față de domnie erau conduse de un staroste, aveau un statut inferior față de creștini nu puteau căpăta cetățenia și aveau propriul sistem de impozitare.
Sub influența evoluției politice europene modernizatoare, cu idei le privitoare la libertate și egalitate aduse de tinerii plecați la studii în Occident, în timpul revoluțiilor de la 1821 și 1848 s-au cerut reforme soci ale juste, printre care și emanciparea evreilor, consecință a implicării lor active, mai ales în revoluția pașoptistă. Printre personalitățile evreiești marcante care au participat la revo luție sau au susținut idealurile sale s-au numărat Hillel Manoah (condu cătorul comunității sefarde din București și important creditor al vistie riei țării), dar și pictorii Iehuda Barbu Iscovescu și Constantin Daniel Rosenthal. Cel din urmă a realizat celebrele tablouri România revoluți onară (înfățișând-o pe Maria Rosetti, una dintre primele femei jurnalist din spațiul românesc, implicată activ în revoltă) și România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății. Tablourile au fost donate actualului Muzeu Național de Artă al României de către C.A. Rosetti, prieten apropiat al lui Rosenthal, care îi scria la 20 iulie 1848: „Patria mea este România, amicul meu ești tu”. Un rol important în salvarea liderilor mișcării de la 1848 l-a jucat Davicion Bally, care, tot din simțăminte patriotice, organizase și un corp de pompieri pentru oraș, pe cheltuiala sa. (Felicia Waldman Adriana Radu Anca Tudorancea Carol Iancu Bogdan-Florin Romandaș ISTORIA EVREILOR HOLOCAUSTUL)
După revoluția pașoptistă liberali (Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica) au adoptat prima Constituție a României, care a abrogat de facto dispozițiile articolelor 9 și 16 din Codul Civil (în sensul că formularea „numai streinii de rituri creștine pot dobândi împămentenirea” a fost înțeleasă și aplicată în epocă inclusiv în cazul ne-creștinilor pământeni, fiind și aceștia considerați „streini” – deși sensul în lege al cuvintelor român/străin nu era etnic, ci se referea la cetățenie). Agitând teoria pericolului demografic – în contextul temerilor legate de faptul că principele străin, abia instalat, ar putea aduce cu sine un aflux de imigranți – conducătorii partidului liberal au pornit la o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc., care au fost agravate de abuzurile administrației locale însărcinate cu aplicarea acestor directive.
Recensământul din 1899 arată că israeliții constituiau 19% din populația urbană a României și 38% din populația urbană a Moldovei. Spre deosebire de acțiunile anti-evreiești ale liberalilor, conservatorii au abordat o politică mai moderată. Guvernul lui Lascăr Catargiu (între 1872 – 1896, cu întreruperi), sprijinit de personalități cu vederi conservatoare (P.P. Carp, Titu Maiorescu, Take Ionescu etc.) a căutat o soluție mai echitabilă a „problemei evreiești”. Istoria evreilor din România – Wikiwand
Ca urmare a Războiului de Independență (1877-1878), la Congresul de Pace de la Berlin, Marile Puteri au fost de acord să recunoască României noile granițe și independența cu condiția corectării articolului 7 al Constituției, în sensul asigurării de drepturi civile tuturor locuitorilor țării, independent de apartenența etnică sau religioasă – ceea ce arată că noțiunea de „străin” era extinsă încă și asupra minorităților etnice pământene, inclusiv în accepțiunea europeană. Aceste presiuni au provocat reacții nefavorabile în cercurile politice românești. Opoziția la modificarea Constituției a dus la alegeri și schimbări de guverne și intervenții diplomatice în capitalele europene, în încercarea de a folosi disensiunile dintre Marea Britanie, Franța, Germania și Rusia. Rezultatul final a fost o reformulare a articolului 7 care să dea posibilitatea acordării individuale a cetățeniei tuturor străinilor „născuți și crescuți în România, din părinți stabiliți în țeră” și care n-au avut niciodată altă cetățenie – alături de încetățenirea în bloc a 883 de participanți la Războiul de Independență. Deși formulările erau ambigue și în articolul revizuit la 1879 – se putea interpreta că articolul nu face referire neapărat la minoritățile etnice conlocuitoare, ci doar la alogeni – în practică termenul „străini” era tot perceput strict în sens etnic. Această corectare a Constituției din 1879 a facilitat semnarea – cu o întârziere de un an – a Tratatului de la Berlin, care recunoștea independența și granițele României. Ea însă nu a reușit să înlesnească foarte mult procesul de încetățenire a evreilor – între 1878-1913 numărul celor încetățeniți la cerere nu a depășit 529 de evrei. ( Iancu, Carol: Les Juifs en Roumanie 1866-1912; de l’exclusion a l’emancipation, Aix-en-Provence, 1978, p. 142-143)
Prin hotărârile de Unire din 1918, toţi locuitorii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au încetat să mai fie cetăţeni ai statelor din care s-au desprins respectivele teritorii (Rusia, Austria, Ungaria). Decretele regale din 9 aprilie, 11 decembrie şi 18 decembrie 1918 ratificau Unirea provinciilor respective cu România, locuitorii acestora devenind automat cetăţeni români, dacă nu optau pentru o altă cetăţenie. O situaţie diferită aveau evreii din Vechiul Regat care, conform Constituţiei, nu beneficiau de cetăţenia română decât în urma unor cereri individuale, aprobate de parlament. Un pas spre înlăturarea acestei discriminări s-a făcut prin Decretul-lege din 30 decembrie 1918, care stabilea: „Locuitorii Regatului, majori, fără deosebire de religie şi care nu s-au bucurat de plenitudinea drepturilor de cetăţeni, vor putea dobândi exerciţiul acestor drepturi când vor dovedi, după formele legii de faţă, că sunt născuţi în ţară şi că nu au fost supuşi unui stat străin” .
Decretul prevedea modalităţile de obţinere a cetăţeniei, printr-o hotărâre judecătorească, dar menţinea o modalitate greoaie de acordare a calităţii de cetăţean român. De aceea, la 28 mai 1919 s-a publicat un alt Decret-lege, care prevedea : „Locuitorii evrei ai vechiului Regat, majori, născuţi în ţară, sau întâmplător în străinătate, din părinţi aşezaţi în ţară, care n-au fost supuşi unui stat străin, sunt cetăţeni români şi se vor bucura de toate drepturile cetăţeneşti, dacă manifestă această voinţă, făcând declaraţia că ei sunt născuţi în România şi că nu s-au bucurat de nici o protecţie străină”. De această dată nu mai era nevoie de procurarea unor acte şi de o hotărâre judecătorească, decretul precizând: „Simpla declaraţie că voiesc să dobândească drepturile de cetăţenie este îndestulătoare”. Federaţia Comunităților Evreieşti din România Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România EVREII ÎN SOCIETATEA ŞI CONŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ, biblioteca-digitala.ro , 12-13
Luând cuvântul în şedinţa Consiliului Suprem Aliat din 31 mai 1919 4 , Ion I. C. Brătianu preciza că România a asigurat egalitatea deplină a drepturilor şi libertăţilor politice şi religioase pentru toţi cetăţenii săi, fără deosebire de rasă sau religie. El declara că România era gata „să accepte orice dispoziţie pe care statele care fac parte din Liga Naţiunilor ar admite-o pe propriul lor teritoriu în această privinţă”. Noul guvern, prezidat de Arthur Văitoianu, a organizat, în zilele de 3 6 noiembrie 1919, alegeri parlamentare, la care au participat toţi cetăţenii români, inclusiv evrei, câţiva dintre ei fiind aleşi în Adunarea Deputaţilor şi în Senat. Între aceştia, Nathan Lerner (Hotin), Iancu Melic Meilicsohn (Hotin), Ilie Moscovici (Ilfov), Alexandru Dobrogeanu-Gherea (Ilfov). Rabinul Tzirelsohn a candidat la Chişinău pe lista intitulată Gruparea Naţională Evreiască, fiind ales deputat. Dacă evreii nu ar fi fost recunoscuţi ca cetăţeni români ei nu ar fi putut participa la alegeri şi cu atât mai puţin deveni parlamentari. Federaţia Comunităților Evreieşti din România Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România EVREII ÎN SOCIETATEA ŞI CONŞTIINŢA ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ, p.14, biblioteca-digitala.ro ,
Constituţia din martie 1923 prevedea, la articolul 5: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi”. Iar art. 7 preciza: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Potrivit recensământului din 1930, minorităţile naţionale din România reprezentau 28,1 % din totalul populaţiei; cu un procent de 4%, evreii se situau pe locul al treilea (după maghiari şi germani). Monitorul Oficial, nr. 282 din 29 martie 1923, extras din Federaţia Comunităților Evreieşti din România Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, p. 15