Începând din secolul al XV-lea, istoria evreilor sefarzi și a celor așkenazi a evoluat în mod diferit. Evreii sefarzi au ajuns mai ales în Imperiul Otoman, unde au primit diverse facilități. Deși aveau drepturi restrânse, nefiind musulmani, au putut lucra ca negustori, meșteșugari (țesători, vopsitori, fierari, sticlari, tipografi, bijutieri, producători de arme), doctori, farmaciști, zarafi și chiar diplomați. Ei au reușit să dezvolte o vastă cultu ră ladino (literatură, muzică, teatru, dans), înglobând vechile comunități romaniote (bizantine).
Alți evrei sefarzi au migrat în Italia, unde exista deja o comunita te importantă încă din perioada romană, iar mișcarea renascentistă a deschis uși neașteptate. Aici, ei au putut deveni doctori sau profesori de limba ebraică pentru creștinii care erau interesați de studiul Vechiului Testament, în scopul convertirii evreilor. În ciuda interdicției de a deține tipografii, unii au reușit să obțină autorizații sau au lucrat în tipografiile creștinilor. Alții au contribuit la dezvoltarea literaturii renascentiste prin traducerile realizate și operele proprii ori s-au specializat în desenarea hărților pentru navigație și în studiul astronomiei. Deschiderea inițială nu a durat mult și nu a fost completă, păstrân du-se o serie de restricții, care au culminat cu instituirea ghetoului din Veneția și cu expulzări. În plus, acuzațiile de omor ritual au dus la revolte antievreiești și execuții, în ciuda recunoașterii importanței evreilor în co merț și ca sursă de venituri din taxare, ceea ce i-a împins pe mulți să plece în Imperiul Otoman. Felicia Waldman Adriana Radu Anca Tudorancea Carol Iancu Bogdan-Florin Romandaș ISTORIA EVREILOR HOLOCAUSTUL
La rândul lor, evreii așkenazi, a căror identitate germană se crista lizase pe la începutul secolului al XI-lea, au fost afectați de expulzări, dar și de reforma inițiată de Martin Luther, care și-a schimbat radical atitudinea față de iudaism, când a realizat că nu-i poate converti. Atât Reforma, cât și Contrareforma ce a urmat au adus un nou val de legis lații și persecuții antisemite. În acest context, mulți evrei au luat calea Europei de Est, în special a Boemiei, Poloniei și mai târziu a Lituaniei, unde existau deja comunități mai vechi urbanizate, dar și un tip special de locuire, numit ștetl, întâlnit mai târziu în tot răsăritul continentului. Și aici au putut studia medicina, astronomia și alte științe, astfel încât, în secolul al XVI-lea, Praga și Cracovia au devenit importante centre culturale evreiești.
Iluminismul evreiesc (Halaha)
În Germania, care nu va deveni o națiune unificată până în 1871, evreilor nu li s-a acordat egalitate deplină. Drepturile depindeau de municipalitățile locale, iar în anumite locuri, evreilor li se acordau drepturi, dar erau retrase mai apoi. Nu este o coincidență că Germania a fost locul de naștere al iudaismului reformat. Gânditori progresiști au căutat să transforme iudaismul din interior atunci când nu au putut opri prejudecățile împotriva evreilor venite din exterior. (Istoria evreilor—1750–1945 (articol) | Khan Academy)
Moses Mendelssohn a fost pionierul iluminismului evreiesc (sau Halaha), care a susținut multe dintre aceleași idei despre libertate și drepturi egale pe care le-au explorat și filozofi precum Jean-Jacques Rousseau și Immanuel Kant. Mendelssohn a adus în discuție felurile în care evreii ar putea trăi într-o societate multireligioasă. „Adoptați moravurile și constituția țării în care vă aflați”, scria acesta, „dar fiți fermi în păstrarea religiei părinților voștri.” În generațiile următoare, mulți evrei—printre ei, părinții lui Karl Marx—au găsit că era mai ușor să se convertească la creștinism pentru a avea acces la locuri de muncă, proprietate și alte drepturi de bază. (Istoria evreilor—1750–1945 (articol) | Khan Academy). Mendelssohn a contribuit semnificativ și la viața comunității evreiești și a literelor din Germania, făcând campanie pentru drepturile civile ale evreilor și traducând Pentateuhul și Psalmii în germană. Moses Mendelssohn (Stanford Encyclopedia of Philosophy).
Inspirați de Mendelssohn, scepticii evrei, de pe întinsul teritoriilor vorbitoare de limbă germană de la începutul secolului XIX, au dezvoltat mișcarea de reformă. Reformiștii considerau că misiunea lor era să aducă iudaismul în ton cu vremurile moderne; aceștia au mai promovat și ideea că rugăciunile ar trebui rostite în limba locală, nu în ebraică. I-au încurajat pe rabini să privească dincolo de Talmud și Tora pentru ghidare. Reformatorii au respins ideea că trecutul ar mai fi putut dicta un mod de viață într-un context din ce în ce mai secular și industrial. Aceștia au modelat multe dintre practicile lor religioase după creștinii germani, încurajând “decorum”-ul în sinagogă, introducând muzică similară cu cea auzită în biserică, iar mulți dintre ei doreau să mute Șabatul duminica. Acești reformatori doreau să rămână evrei, în timp ce arătau similaritățile iudaismului cu creștinismul. (Istoria evreilor—1750–1945 (articol) | Khan Academy)
Evreii în secolul al XIX lea
Secolul al XIX-lea a fost marcat de lupta pentru emancipare a evreilor europeni și de reacția diverselor state la ceea ce aveau să numească „pro blema evreiască”. Într-o primă etapă, impunerea legilor franceze de emancipare a evreilor în teritoriile cucerite de Napoleon Bonaparte a fost oprită de Congresul de la Viena, care a urmărit să restabilească vechea ordine feudală. O nouă încercare de încetățenire, înregistrată în urma revoluțiilor de la 1848 (la care au participat mulți evrei), a fost din nou anulată în unele state germane, italiene și Imperiul Austriac. Cu toate acestea, în anii care au urmat, procesul emancipării a continuat, ducând la naturalizarea evreilor în Anglia (1866), Imperiul Austro-Ungar (1867), Germania (1869), Italia (1870), Elveția (1874), Suedia și Norvegia (1891). De asemenea, a dus și la apariția unor organizații evreiești internaționale, ca Alianța Israelită Universală (1860). La rândul său, Imperiul Otoman a acordat evreilor drepturi cetățenești individuale (1856) și mai apoi colective (1869), în cadrul reformelor de mo dernizare (tanzimat). În Occident, majoritatea statelor au luat măsuri în vederea emancipării, sperând că aceasta va duce la asimilarea evreilor. Însă ritmul lent în care evreii erau dispuși să renunțe la identitatea lor și viteza cu care avansau economic în condițiile de egalitate au dus la creșterea antisemitismului. S-a cerut revocarea naturalizării întrucât evreii erau considerați „neasimilabili”, iar în Germania anilor 1870 au apărut teorii, pretins științifice, precum cea rasială a lui Arthur de Gobineau, care susțineau inferioritatea evreilor. De asemenea, acuzarea de trădare fără temei a unui ofițer evreu, Alfred Dreyfus, în Franța, a demonstrat că nici acolo emanciparea nu rezolvase cu adevărat „problema evreiască”, antisemitismul politic fiind chiar mai puternic. În același timp, în Imperiul Rus, restricțiile la care erau supuși evreii în zona lor de rezidență, parțial ridicate de țarul reformist Alexandru al II-lea (1855-1881), au fost suplimentate, după uciderea lui, cu valuri de pogromuri recurente (1881-1883, 1903-1905). Felicia Waldman Adriana Radu Anca Tudorancea Carol Iancu Bogdan-Florin Romandaș ISTORIA EVREILOR HOLOCAUSTUL
Sionismul
Sionismul se referă la mișcarea de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere (în ebraică galut) și revenirii în țara strămoșească, în Țara Israel (în ebraică Ereț Israel), pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare, recrearea și consolidarea unui stat evreiesc. (Kuller, Harry: Evreii sioniști, în: Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, ed. Hasefer, București, p. 166, 2004, explicativ.ro.)
Termenul „sionist” este folosit și în mod peiorativ în atacuri la adresa evreilor și a Israelului. Apologeții antisemitismului, din dreapta și din stânga hărții politice, folosesc deseori, mai ales după Holocaust, cuvântul „sionist” în locul celui de „evreu”, pentru a nu fi acuzați de antisemitism. O tradiție în acest sens s-a creat încă în cercurile comuniste staliniste și troțkiste, în cele anarhiste, precum și în propaganda antisemită promovată de grupări conducătoare și intelectuale din lumea arabă și musulmană și de simpatizanții acestora, pătrunzând și în narativul de neo-emancipare islamică față de expansionismul modernist reprezentat de „Diavolul cel Mare”, adică SUA și „Diavolul cel Mic”, adică Israelul.