Populaţia pre-israeliană era de origine semitică. În Canaan, epoca neolitică este reprezentată de numeroase descoperiri arheologice, cea mai cunoscută fiind aceea de la Ierihon. Avraham (Avram), primul om care a crezut într-un singur Dumnezeu, întemeietorul monoteismului, este considerat potrivit Vechiului Testament a fi primul evreu.
Originea sud-mesopotamiană a nucleului originar ebraic, ridică serioase semne de întrebare. Numele de Chaldeea a apărut relativ târziu, nu mai devreme de secolele X-IX IHr, el fiind folosit mai cu seamă în timpul Regatului Noului Babilon (sfârşitul sec. VII. IHr), deci mult mai târziu decât perioada când se presupune că a trăit Avraam (3000-2800 IHr). Apoi, originea din Ur-ul Chaldeei este foarte îndoielnică, deoarece descoperirile din ultimele decenii de la Ebla (azi Tell-Mardik) din Syria, precum şi altele mai vechi din Mari, de pe cursul mijlociu al Eufratului, au scos la lumină numeroase documente care pun într-o nouă lumină povestirea biblică. În conformitate cu inscripţiile descoperite în aceste localităţi, exista în această arie geografică un număr de antroponime care ţin de ciclul lui Avraam şi de antroponimia ebraică cum ar fi Abramu, Ibrium sau Ebrium, Israilu şi Bene Iamina, care amintesc de nume familiare Bibliei, ca Avraam, Eber, strămoşul său, Israel şi tribul ebraic al beniamiţilor care, toate, îi fac pe cercetători să considere că, dacă povestirea despre Avraam conţine ceva istoric în ea, atunci în această regiune trebuie căutată originea nucleului primitiv ebraic, sau măcar nucleul originar al temei. În tot cazul, faptul că evreii primitivi se ocupau cu creşterea vitelor, explică bine aceste perigrinări, deoarece ei erau în permanentă căutare de noi locuri pentru păşune.
Alte surse considera că ocuparea Canaanului de către evrei se presupune că ar fi avut loc în perioada 1250-1050 îHR. În aceea perioadă şi anterior Canaanul era cu adevărat un tărâm al făgăduinţei şi nu neapărat în sensul biblic. Era o zonă fertilă traversată de importante cursuri de apă precum Iordanul. Totodată avea o zonă importantă de deschidere la Mare Mediterană propice navigaţiei, pescuitului şi mai ales comerţului. Era un teritoriu prosper, ce îngloba printre altele teritoriul actual al Libanului, Siriei, Israelului şi al Iordaniei. Era o zonă a oraşelor state, multe dintre acestea foarte prospere, precum Ierihonul. Totodată cetăţile fenicienilor de pe coaste erau aşezări deosebit de bogate. (www.jewishvirtuallibrary.org )
Conform Bibliei, evreii sunt descendenții poporului antic al Israelului care s-a stabilit în Canaan, situat între coasta de est a Mării Mediterane și râul Iordan (1451 î.Hr.). De plasările nomade ale evreilor s-au situat în jurul localității Hebron undeva între 1991 și 1706 î.Hr. Iacob și cei doisprezece fii în timpul unei foamete mari au părăsit Canaanul și s-a stabilit în Goshen din nordul Egiptului. În Egipt urmașii celor 12 triburi au fost făcuți sclavi de egipteni, conduși de Faraon. După 400 de ani de sclavie, YHWH, Dumnezeul lui Israel, a trimis profetul Moise, un om din seminția lui Levi, să elibereze Fii lui Israel din robia egipteană. Conform Bibliei evreii au scăpat în mod miraculos din Egipt (eveniment cunoscut ca Exodul) și s-au întors în patria lor ancestrală, Canaanul. Acest eveniment marchează formarea Israelului ca națiune politică în Canaan, în 1400 î.Hr.
După Biblie, evreii au asediat Ierihonul, dar cercetările arheologice au dovedit indubitabil că în vremea aceea, această cetate nu mai exista de secole. Dubii serioase sunt şi cu privire la epoca Judecătorilor, deoarece, în conformitate cu Biblia, această epocă corespunde cu epoca Regatului Nou egiptean, când Egiptul a stăpânit mult timp Canaanul. În Cartea Judecătorilor nu este nici o aluzie la dominaţia egipteană, iar sursele egiptene ignoră cu desăvârşire personajele amintite în această carte. (www.bibliaortodoxa.ro )
În Canaan, triburile israelite s-au organizat într-o confederaţie al cărui centru este reprezentat de un sanctuar comun. La Silo, la nord de Ierusalim, a fost aşezat chivotul sfânt, unde erau păstrate vechile scrieri sfinte ebraice. Epoca Judecătorilor nu reprezenta un stat teocratic, deoarece aceşti judecători aveau o putere politică limitată. La temelia autorităţii lor, era harul divin.
Apariţia statului evreu s-a petrecut în contextul aşezării filistenilor în Canaan. Aceştia reprezentau una dintre numeroasele populaţii, numite de sursele egiptene „ale mării”, care au provocat mari distrugeri în Anatolia, Syria, Fenicia, Canaan şi în Egipt. În Canaan, filisteni vor domina mai cu seamă sudul ţării, cu centrele mai importante la Gaza, Ascalon, Asdod, Ecron, Gad şi Lachiş, unde arheologii au descoperit urme însemnate ale prezenţei filistenilor. (epedia.ro/2015/05/13/istoria-evreilor/ ).
Regatul Israelului apare pe la 1050-1020, în condiţii internaţionale favorabile, când marile state orientale, Assyria, Babilonul şi Egiptul erau într-un pronunţat declin. Cel care a contribuit la apariţia acestui stat a fost Samuel, care a combinat funcţiile de profet, preot şi judecător. Sub conducerea sa, Israelul a revenit lavechiul legământ al lui Moise, prin aceasta contribuind mult la renaşterea spiritului comunitar. El a contribuit de asemenea la ascensiunea lui Saul din tribul Beniamiţilor ca să domnească peste evrei.
Conform istoricilor contemporani, monarhia unită este în general considerată a fi o construcție literară și nu o realitate istorică, din lipsa dovezilor arheologice. În general, este acceptat că a existat o „Casă a lui David”, dar mulți cred că David ar fi putut fi doar monarhul sau căpetenia lui Iuda, care era probabil mic, și că regatul de nord era o dezvoltare separată.
„Perioada premonarhică a devenit cu mult timp în urmă o descriere literară a rădăcinilor mitologice, a începuturilor națiunii și a modului de a descrie dreptul Israelului asupra pământului său. De asemenea, dovezile arheologice nu susțin existența unei monarhii unite sub David și Solomon, așa cum este descrisă în Biblie, așa că rubrica „monarhiei unite” este cel mai bine să fie abandonată, deși rămâne utilă pentru a discuta despre modul în care Biblia vede trecutul israelit. […] Deși regatul lui Iuda este menționat în unele inscripții antice, ele nu sugerează niciodată că a făcut parte dintr-o unitate formată din Israel și Iuda. Nu există indicii extrabiblice ale unei monarhii unite numite „Israel”.’’ (Adele; Brettler, Marc Zvi. The Jewish Study Bible (în engleză) (ed. 2nd). Oxford University Press. pp. 2107–2119.)
Potrivit lui Israel Finkelstein și Neil Silberman, autorii cărții Biblia dezgropată, ideile monarhiei unite nu sunt o istorie exactă, ci „expresii creative ale unei puternice mișcări de reformă religioasă”, care este posibil „bazată pe anumite nuclee istorice”. (Finkelstein, Israel; Silberman, Neil Asher (2001). The Bible Unearthed: Archaeology’s New Vision of Ancient Israel and the Origin of its Stories, New York: Simon & Schuster.)
În urma morții lui Solomon în c. 926 î.Hr., tensiunile dintre partea de nord a Israelului, care conținea cele zece triburi nordice, și secțiunea sudică, dominată de Ierusalim și triburile sudice, au atins un punct de fierbere. Când succesorul lui Solomon, Rehoboam, s-a ocupat fără tact de revendicările economice ale triburilor din nord, în jurul anului 930 î.Hr. (există diferențe de opinie cu privire la anul efectiv). Regatul Israel și Iuda s-au împărțit în două regate: Regatul nordic al Israelului, care a inclus orașele Șehem și Samaria și Regatul de sud al lui Iuda, care conținea Ierusalimul. Majoritatea provinciilor neisraelite au devenit independente. In 722-721 a.C., Israelul este desfiinţat ca stat în urma ofensivei regelui assyrian Sargon II. Şi cu această ocazie s-au făcut deportări masive. Regatul Iuda, a acceptat să fie vasal Assiriei.
După prăbuşirea Assyriei, Egiptul şi Regatul Noului Babilon îşi dispută supremaţia în regiunea syro-paelstiniană. În anul 597, Nabocodonosor al II-lea cucereşte Iudeea. O parte a aristocraţiei evreieşti este dusă în captivitate la Babilon. Noul rege Sedechia, impus de babilonieni, va încerca după zece ani, să înlăture jugul străin. Dar iudeii sunt din nou înfrânţi, aristocraţii au fost masacraţi şi cea mai mare parte a populaţiei este dusă în captivitate în Mesopotamia unde va sta până în anul 538 când, după prăbuşirea regatului babilonian, regele persan Cyrus le permite să revină în patrie şi să-şi reconstruiască templul. În timpul dominaţiei persane, Palestina a fost o provincie a Imperiului Persan. Atitudinea statului persan faţă de evrei a fost în genere tolerantă. (epedia.ro/2019/04/01/iudeea-cucerita-de-nabucodonosor-ii).
În urma campaniei lui Alexandru cel Mare, care a avut ca rezultat desfiinţarea Imperiului Persan, Palestina va face parte din imperiul acestuia şi, după moartea sa, teritoriul va fi disputat de cei doi principali moştenitori ai imperiului lui Alexandru, Egiptul Lagizilor şi statul Seleucizilor. În anii 323-cca. 200, Palestina a fost inclusă în Egipt, după care va face parte din Regatul Seleucizilor. (Alexandru cel Mare-lord al războiului şi cuceritor al orientului (historia.ro).
Ca urmare a unei neîncetate lupte pentru independenţă, în anul 129 I.Hr Iudeea este recunoscută ca stat independent, sub regele Ioan Hircan (134-104 I.Hr). Pentru a-şi menţine independenţa, noul stat iudeu a trebuit să poarte războaie aproape neîncetate cu Lagizii sau cu Seleucizii. În anul 63 I.Hr, în urma campaniei sale orientale, generalul roman Pompeius reorganizează teritoriile recent cucerite. El include statul elenistic al Iudeei în Provincia Syria, ca stat clientelar autonom. A urmat apoi o epocă de elenizare forțată a Iudeei, care a culminat cu pângărirea Templului și interzicerea practicării iudaismului. Aceasta a declan șat revolta Macabeilor, care a durat 25 de ani, ducând în final la eliberarea Ierusalimului (celebrată de Hanuca) și independența statului evreiesc sub conducerea dinastiei sacerdotale a Hasmoneilor. Peste alți aproape 80 de ani, Ierusalimul a fost cucerit de către generalul Pompei, iar Iudeea a devenit o provincie a Imperiului Roman pentru urmă toarele patru secole. Romanii au acordat evreilor drepturi de autoguvernare, însă nu și cetățenia, care putea fi obținută numai prin cumpărare, moștenire sau favoruri politice. Încercările evreilor de a obține cetățenia au determinat apariția unor tensiuni majore între ei și grecii din Egipt, care au început să aplice o politică antievreiască. Cei din urmă susțineau că erau prea mulți evrei în imperiu, dornici să devină cetățeni, fără a renunța la tradițiile lor (uneori, au ajuns chiar să-i atace fizic, omorându-i).
În Evul Mediu, trăiau în număr mare în comunități distincte, aceștia prosperau din activități ca medicina, comerțul și finanțele. În anul 1000 erau peste 1,5 milioane evrei în Europa, inițial cei mai mulți se aflau în statele germanice. Evreii locuiau cu precădere în cele mai puternice țări : Anglia, Sfântul Imperiu Roman de neam Germanic, Franța, Spania.
În Europa, viața lor a fost în mare parte dictată de reacții și adaptări la măsurile discriminatorii impuse de diverse autorități laice și religioase. Pentru a demonstra victoria creștinismului asupra iudaismului și a le determina convertirea, evreilor le-au fost interzise prozelitismul, căsătoriile cu creștini, construcția de sinagogi, accesul la funcțiile oficiale. De asemenea, nu aveau voie să depună mărturie împotriva creștinilor, să posede pământuri (ceea ce i-a împins să locuiască în orașe) și să aparțină breslelor creștine (ceea ce le-a redus drastic accesul la piața muncii). Printre puținele domenii care le-au rămas deschise s-au numărat comerțul și finanțele (erau cămătari și zarafi, ocupații interzise creștinilor). Rolul lor esențial în comerțul internațional a fost recunoscut de unii suverani, precum regele ostrogot Theodoric, care le-a acordat libertate religioasă, sau Carol cel Mare, care i-a invitat să se așeze în Imperiul Carolingian. Felicia Waldman Adriana Radu Anca Tudorancea Carol Iancu Bogdan-Florin Romandaș ISTORIA EVREILOR HOLOCAUSTUL
De asemenea, au existat persecuții pe scară largă în mai multe locuri din Europa, evreii fiind acuzați de omor ritual, expulzați, convertiți forțat la creștinism și masacrați. Motivul principal al prejudecăților împotriva evreilor în Europa a fost religios. Evreii au fost frecvent masacrați și exilați din diverse țări europene. Persecuția a atins apogeul în timpul Cruciadelor. Astfel, în Prima Cruciadă (1096) comunitățile evreiești înfloritoare de pe malurile Rinului și Dunării au fost complet distruse, un prim exemplu fiind masacrul din Renania. În timpul celei de-a Doua Cruciade (1147) evreii din Franța au fost supuși unor frecvente masacre. Evreii au fost victimele unor astfel de atacuri violente cu prilejul cruciadelor ciobanilor din 1251 și 1320. Cruciadele au fost urmate de expulzări, printre care izgonirea tuturor evreilor englezi în 1290; ulterior, în 1396, 100.000 de evrei au fost expulzați din Franța, iar în 1421 mii de evrei au fost expulzați din Austria. Mulți dintre evreii expulzați au fugit în Polonia. „Why the Jews? – Black Death”. Holocaustcenterpgh.net.
Evreii au fost frecvent masacrați și exilați din diverse țări europene. Persecuția a atins apogeul în timpul Cruciadelor. În Prima Cruciadă (1096) comunitățile evreiești înfloritoare de pe malurile Rinului și Dunării au fost complet distruse, un prim exemplu fiind masacrul din Renania. În timpul celei de-a Doua Cruciade (1147) evreii din Franța au fost supuși unor frecvente masacre. Evreii au fost victimele unor astfel de atacuri violente cu prilejul cruciadelor ciobanilor din 1251 și 1320. Cruciadele au fost urmate de expulzări, printre care izgonirea tuturor evreilor englezi în 1290; ulterior, în 1396, 100.000 de evrei au fost expulzați din Franța, iar în 1421 mii de evrei au fost expulzați din Austria. Mulți dintre evreii expulzați au fugit în Polonia.
Pe măsură ce epidemiile de ciumă (Moartea Neagră) devastau Europa la mijlocul secolului al XIV-lea, decimând mai mult de jumătate din populație, evreii au fost considerați țapi ispășitori. S-au răspândit zvonuri că ei au cauzat boala în mod deliberat prin otrăvirea fântânilor. Sute de comunități evreiești au fost masacrate ca urmare a persecuțiilor violente împotriva lor. Deși papa Clement al VI-lea a încercat să-i protejeze prin bula papală din 6 iulie 1348 – urmată de o altă bulă în 1348 -, câteva luni mai târziu 900 de evrei au fost arși de vii în Strasbourg, deși ciuma încă nu afectase orașul. Vezi Stéphane Barry and Norbert Gualde, La plus grande épidémie de Histoire („The greatest epidemics in history”), in L’Histoire magazine, n°310, June 2006, p.47, www.wikiwand.com/ro/articles/Persecuția_evreilor