Jocul este un fenomen universal și servește atât în funcțiile naturale cât și în cele biologice. Prin joc, copiii învață despre lumea în continuă schimbare (Elkind, 2003). Cadrele didactice și familia văd adesea valoarea jocului în diferite moduri. Educatori spun adesea că, „jocul este munca unui copil”, în timp ce unii părinți întreabă: „Oare copilul meu doar se jucă toată ziua?” Jocul este uneori văzută ca opusul activităților și organizate în regie de profesor.
Jocul didactic este încă o provocare pentru şcoli şi grădiniţe, deoarece mulţi pedagogi văd metoda jocului ca pe o predare a controlului deplin a copiilor. Diferitele descrieri ale valorii și scopul jocului adăuga la dilema şi modul în care profesorii de la clasă pot sprijini învățarea și dezvoltarea copiilor de vârstă mică, prin furnizarea de experiențe planificate cu atenție și supravegheate.
Copiii au nevoie, de asemenea, de libertatea de a explora mediul, joaca și materialele într-un mod care îi interesează, oferind un sentiment de uimire și de încurajare a creativității.
În cazul în care copiii se joacă, ei au un angajament activ cu materiale. Ei sunt intrinsec motivați și au libertatea de a face propriile reguli externe. Joaca permite copiilor să fie atenți la procesul de îndemânare, să îşi dezvolte imaginaţia şi chiar să îşi exprime afectivitatea, iar de cele mai multe ori încep să gândească în mod simbolic atunci când se joacă.
Beneficiile jocului sunt maximizate atunci când profesorii facilitează jocul, ca și când învățarea poate avea loc în alt mod. Sprijinul profesorilor este văzut ca o componentă necesară a practicii corespunzătoare în dezvoltarea copiilor. Profesorii trebuie să învețe abilități de joacă pentru copiii care au dificultăți de a intra într-un scenariu de joc atrăgându-i cu teme ispititoare.
Cadrele didactice pot stabili obiective specifice și rezultatele pe care doresc să le realizeze copilul în timpul jocului. Cadrele didactice ar trebui, de asemenea, să individualizeze copii, ținând cont de nivelul actual de dezvoltare cognitivă, fizică, socială, emoțională și limbaj.
Joaca servește în mai multe funcții şi contribuie la dezvoltarea socială și emoțională a copiilor, mai ales atunci când aceştia îşi asumă roluri noi pentru care au nevoie de noi abilități sociale și să vadă perspectivele colegilor lor. Se negociază roluri, spațiu și materiale, se exprimă puncte de vedere diferite, se rezolvă disputele, își conving colegii să-și asume anumite roluri (Kostelník, Whiren, Soderman, & Gregory, 2007). Având în vedere posibilitatea de a gestiona sentimentele, emoțiile și temerile, copiii sunt incapabili să se adreseze în mod deschis sau să-și recunoască trăirile.
De exemplu, profesorul poate avea scopul de a crește cantitatea de limbaj expresiv pe care un copil o folosește pe tot parcursul zilei. Profesorul poate invita copilul la joacă cu un alt copil care este foarte verbal și se angajează ușor în scenarii de joc.
Profesorul ar putea oferi schele pentru a sprijini învățarea și dezvoltarea copiilor întrebând: „De ce copilul trebuie să meargă la doctor?”. Sau „Cum crezi că medicul poate ajuta copilul?”. Aceasta îi oferă copilului nu doar posibilitatea de a utiliza limbajul expresiv, dar oferă și o oportunitate pentru copil să se gândească și să formuleze un răspuns.
Trebuie să acordăm mai multă atenţie, mai mult loc copilăriei, jocului şi voioşiei în primul rând, apoi formării şi dezvoltării deprinderilor de comportare civilizată, de ordine şi disciplină, cultivării sociabilităţii, formării unor însuşiri morale alese, dezvoltării unor capacităţi intelectuale elementare. Joaca pur și simplu devine un alt mediu de practică utilizată în experiența școlară.
Jocul este activitatea fundamentală a copilului nu atât prin timpul pe care-l ocupă în viaţa sa, cât şi prin funcţiile psihologice pe care le are în această perioada a vieţii.
Bibliografie
1. D.B. Elkonin,Psihologia jocului, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1980,
2. W. Prezer, Dezvoltarea spirituală din prima copilărie, Editura „Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1984,
3. H. Wallon, Evoluţia psihologică a copilului, Editura “Didactică si Pedagogică”, Bucureşti, 1975, p