Greşelile de limbă au constituit întotdeauna o marcă a unui insuficient grad de instrucţie. Nivelul cultural tot mai ridicat al concetăţenilor noştri, interesul lor tot mai mare pentru limbă, indiferent de profesie, pun într-o situaţie şi mai dificilă pe cei care stăpânesc cu aproximaţie acest procedeu sintactic
Factorul determinant în înarmarea vorbitorului cu deprinderea unui acord corect este, fără îndoială, şcoala, reprezentantă în special prin profesorul de limbă română. Acesta trebuie să fie în permanenţă în posesia unei liste complete a dificultăţilor procedeului şi să dobândească dibăcia metodică necesară pentru a le învinge împreună cu elevii săi. În şcoală, atât elevul cât şi profesorul vorbesc limba literară. “Literar” este însă un adjectiv care suportă comparaţia. Limba scrisă a profesorului e “ mai literară” decât limba vorbită a aceluiaşi. Limba elevului e mai puţin literară ca a profesorului. Limba scrisă a elevului e mai literară ca propria limbă orală. Ideal ar fi ca între toate acestea, să existe, semnul egalităţii, dar cauze de ordin subiectiv şi obiectiv impietează asupra realizării acestei dorinţe. Elevul n-are vârsta, cultura şi experienţa profesorului. Grija pentru asigurarea cursivităţii, frica de pauze, prezenţa interlocutorului care asistă la procesul de elaborare, cu o anumită constituţie psihică etc, toate acestea fac ca aspectul oral al limbii să prezinte deosebiri faţă de cel scris.
Dar, deşi oricine recunoaşte condiţiile diferite enumerate mai sus, nimeni nu renunţă la ideea de a lupta pentru o apropiere cât mai mare a aspectului scris al propriei limbi. Această ambiţie trebuie s-o aibă orice elev pentru sine şi orice profesor pentru elevul său. Pentru aceasta elevul trebuie să vorbească cu degajarea omului care e în posesia unui vocabular bogat, stăpâneşte bine teoria gramaticală şi a avut posibilitatea să exerseze suficient.
Cuvântul scris e verificat, asupra lui se poate reveni, graba o putem înlătura, mai ales că nu mai suntem stânjeniţi de privirea interlocutorului nostru, uneori de graba lui.
Auzim deseori dezacorduri ca următorul: E imposibil, după mai bine de 25 de ani, reîntoarcerea la ceea ce a fost înainte. O analiză rapidă ar fi arătat că subiectul e „reîntoarcerea”, substantiv feminin, cu care trebuie acordat adjectivul “ imposibil”, substantiv feminin, care aici este nume predicativ.
Nu trebuie să se confunde cu expresia impersonală e imposibil subiectivă, un infinitiv sau un supin. A ajunge (de ajuns) unde imposibil e într-adevăr adverb deci este reflexiv. Multe exemple paralele cu imposibil folosind ca nume predicativ exprimat alternativ prin adjectiv şi adverb, ar avea în mod sigur, drept rezultat folosinţa ca nume predicativ exprimat alternativ prin adjectiv şi adverb, ar avea în mod sigur drept rezultat folosinţa cu uşurinţă a unui acord corect. Nici un element de gramatică, oricât de important ar fi el pentru exprimarea corectă nu se poate însuşi foarte bine decât pe fondul unei bune cunoaşteri a gramaticii în totalitatea ei. Acordul corect al adjectivului imposibil, discutat mai înainte, presupunea nu numai cunoaşterea a morfologiei adjectivului, ci şi solide cunoştinţe despre subiect, predicat, nume predicativ, expresii impersonale, adverb etc. Cu alte cuvinte gramatica trebuie situată foarte bine în ansamblu, urmând ca asupra problemelor dificile să se revină cu insistenţă după ce avem garanţia că celelalte sunt ştiute.
Bine este ca profesorul de limbă română să nu se limitează la depistarea unor dificultăţi, ci să fie convins că, în acţiunea de eliminare a acestora, găsirea cauzelor ce le generează este de mare folos. Deci trebuie avute în vedere următoarele cauze care pot fi explicate elevilor:
- atracţia şi deosebirea dintre forma şi înţelesul unor cuvinte
- analiza gramaticală greşită şi tendinţa spre forme hipercorecte,
- multiplicarea unor părţi de propoziţie,
- utilizarea unor inovaţii, neadaptate încă în limba română,
- recunoaşterea unor inovaţii ale limbii scrise, puţin utilizate în limba română.
Fără îndoială, dezacordurile cauzate de atracţie, sunt cele mai frecvente şi mai supărătoare şi nu pot fi scuzate nici de graba cu care elevii sunt nevoiţi să vorbească să vorbească uneori. Cea mai grosolană e aceea când predicatul, în loc să se acorde cu subiectul, e acordat cu atributul, complementul, numele predicativ etc.
Pentru acasă ne-au fost date rezolvarea a şapte probleme.
Uneori prezenţa adverbului lângă un substantiv se soldează cu acordul adverbului. E vorba aici şi de o analiză greşită:
Fisură grea de observat; Plantaţii extraordinare de frumoase.
Deseori găsim complemente directe sau indirecte multiple, reluate sau anticipate greşit prin pronume la singular:
Demagogia şi lipsa de patriotism pe care o arată Farfuridi;
Predicatele acordate doar cu unul din elementele subiectului multiplu: Profunzimea gândirii lui Arghezi, originalitatea operei sale îi dă dreptul la un loc de frunte în literatura noastră. Probabil însă că peste tot răspunsurile elevilor sunt presărate cel mai adesea cu dezacorduri ale relativului care şi ale articolului posesiv al, mai ales când acestea se folosesc împreună. Atracţia acţionează în acest fel cu o forţă deosebită. Exemplu ca: poezia a cărui titlu pot fi întâlnite foarte des.
Pe fondul unei temeinice cunoaşterii a gramaticii în general, trebuie să revenim având grijă ca exerciţiile şi controlul să nu lipsească până la clasa a XII-a. Profesorul de limba română, în interesul unei practici corecte, trebuie să evolueze exact raporturile dintre limba scrisă şi limba vorbită. Iar în ceea ce priveşte acordul, el nu trebuie să uite că limba vorbită e mai cutezătoare, cu mai puţin respect pentru normă.
Se observă mai nou tendinţa limbii vorbite cu rezonanţe în cea scrisă, de a nu mai acorda în caz, la genitiv şi dativ feminin, în anumite condiţii, atributul adjectival, exprimat prin adjectiv propriu-zis sau participiu. Ne surprind la tot pasul răspunsuri ca: Titlul unei poezii scrisă de Coşbuc în 1894.
Se generalizează forma însuşi pentru toate persoanele. Aceste abateri, foarte frecvente în limba vorbită, pot căpăta în viitor caracter de normă întrucât corespund unor tendinţe generale de dezvoltare a limbii române. Care trebuie să fie atitudinea profesorului de limba română în acest caz? El va apăra norma, dar explicând şi recunoscând perspectivele acestei “ abateri”, astfel ca elevul să aibă o descriere exactă a realităţii lingvistice dar şi posibilitatea de a privii lucrurile în perspectivă. În nici un caz nu se vor recomanda forme care nu sunt literare indiferent de perspectivele unor “abateri”, căci trebuie avut în vedere spiritul respectului pentru normă.
Alte ori limba scrisă aduce inovaţii. Adesea au un caracter mai sistematic, sunt mai raţionale şi se impun mai repede. În domeniul acesta se observă aspecte referitoare la atributul cu regent multiplu, precum şi la acordul atributului multiplu cu regentul său. Când elementele atributului multiplu se referă fiecare la alt obiect din clasa celor numite prin regentul lor, acordul se face, tradiţional, cu regentul la singular. Limba scrisă recurge însă azi la alt fel de acord cu regentul la plural.
Limbile germană şi franceză.
Câştigă teren la următoarea categorie de atribut, atributul adjectival exprimat prin adjectiv calificativ, când regentul nu e defectiv de plural:
Prietenia popoarelor român şi bulgar.
Guvernele român şi algerian.
„Gramatica limbii române” semnalează numai acest caz, dar un acord cu regentul la plural este cel puţin la fel de frecvent la încă trei subcategorii de atribut:
– atributul adjectival exprimat prin numeral cardinal sau ordinar: veacurile XVI- XVII; clasele V-VIII; anii I-IV;
– atributul substantival prepoziţional: Universităţile din Iaşi şi Cluj; Categoriile de gen şi specie;
– atributul substantival apoziţional: Tovarăşii Ionescu şi Popescu.
Generalizarea celor două tipuri de acord are limite, condiţionate de flexibilitatea regentului şi de diferitele calităţi ale determinantului. Ceea ce nu ne împiedică să aplicăm, acolo unde este posibil, acest acord, semnalând elevilor aceste inovaţii şi cerând să le aplice în exprimarea lor.
Am lăsat la urmă problema dezacordului cauzat de nepotrivirea dintre forma şi conţinutul unor cuvinte. Ne referim la unele substantive colective, pronume nehotărâte, precum şi la acordul cu numele proprii.
Un grup de elevi merg, dar şi
Un grup de elevi merge.
„Risipitorii” au o mare importanţă în cadrul operei lui Marin Preda.
Risipitorii este mult mai semnificativă pentru evoluţia scriitorului.
Multe probleme de acord au soluţii provizorii, fapt păgubitor pentru practica şcolară. Acordul cu subiectul al cărui termeni sunt legaţi prin conjuncţie copulativă. Unde se recomandă eronat, forma:
Nici mama, nici sora n-a venit – cere multe explicaţii.
Limba vorbită a elevului trebuie să se ţină cât mai aproape de cea scrisă, chiar dacă din anumite cauze, obiective îşi păstrează un anumit specific al ei. Această presupunere este foarte bună cunoaşterii teoriei gramaticale, posibilitatea unei analize rapide, formarea deprinderii de a folosi corect construcţii dificile prin exerciţii speciale dirijate de profesor. Acesta nu trebuie doar să semnaleze elevului aceste dificultăţi, ci cunoscându-le cauza, să demonstreze elevului forma corectă, să-l înveţe s-o folosească. Cele spuse aici sunt valabile şi pentru acord, domenii în care nu e posibilă nici o concesie, nici când elevul se exprimă oral, nici când se exprimă în scris.
Note
1 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi , Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
2 Iorgu Iordan, Limba română contemporană, EDP , Bucureşti 1954.
3 Dumitru Irimia , Gramatica limbii române , Polirom , Iaşi, 1997.
4 Theodor Hristea , Despre un dezacord gramatical, R. Lit, 14, 1981.