Revoluţionară prin conţinut şi având încă puţină concurenţă teoretică pe domeniul său explicit de interes (afectivitatea), psihanaliza, în special cea în formulă freudiană, are ecou şi în teoria şi în practica educaţională.
Personal, privesc unele dintre demersurile şi rezultatele abordării psihanalitice ca pe o direcţie cu valoare preventivă, care ne avertizează asupra efectelor unei educaţii inadecvate, oferind totodată direcţii de acţiune şi exemple de conduită profesională. Din punct de vedere metodologic, sparge tiparele psihologiei tradiţionale, reuşind, în mare parte, o mai bună ancorare în problemele psihice ale individului.
Modelul relaţiei psihanalitice, ca o interacţiune socială diferită de cele obişnuite, se regăseşte în cadrul relaţiei profesor-elev. În această viziune, profesorul nu este văzut ca o autoritate supremă sau ca un filtru prin care se scurg informaţii din diverse domenii, ci ca un modelator de caractere, care, mai înainte de rolul informativ, trebuie să-şi intuiască elevii, să-i cunoască dincolo de ceea ce ei exprimă verbal sau comportamental. Practica şi teoria psihanalitică avertizează asupra necesităţii apropierii faţă de elev, teren în care autoritatea va avea de pierdut, câştigându-se însă un punct important în sprijinul educaţiei: încrederea şi cooperarea elevului.
Orice demers psihanalitic conţine două faze importante: prima are un caracter reflexiv şi presupune înţelegerea situaţiei subiectului, următoarea încercând să schimbe, indirect sau nu, această situaţie. Această strategie se regăseşte şi în spaţiul educaţional. Dezvoltarea şi maturizarea presupun şi dezechilibre, tensiuni între mediu şi cel care se dezvoltă, precum şi conflicte de natură intrapsihică. Din acest punct de vedere activitatea psihanalistului este similară cu cea a educatorului; ambii trebuie să fie sensibili şi atenţi la modul în care se produc asimilările şi acomodările succesive ale personalităţii.
La fel ca şi motorul dezvoltării intelectuale, care presupune rezolvarea situaţiilor problematice, născute din tensiunea între ceea ce se ştie şi ceea ce se cere, echilibrul şi maturizarea afectivă impun un optim între realitatea exterioară şi viaţa sufletească interioară. Aceasta din urmă este terenul unde teoria psihanalitică are ceva important de spus în ceea ce priveşte educaţia.
În concepţia psihanalitică, mediul familial nu este singurul care, printr-o educaţie inadecvată, poate genera dezechilibrul psihic al unui copil. Sistemul de învăţământ tradiţional se dovedeşte a fi de multe ori sursa unor frustrări, la care concurează, într-o anumită măsură, caracterul constrângător al sistemului şi insuficienta orientare a formatorilor către substraturile inconştiente ale copilului. Acestea din urmă, fiind depozitul unor amintiri refulate, care pot dezorganiza viaţa psihică a individului, trebuie aduse în câmpul conştiinţei pentru a fi modificate.
Odată cu intrarea într-o instituţie de învăţământ, în grădiniţă sau în şcoală, copilul transferă, în bună măsură inconştient, sentimentele pe care le-a trăit şi le-a exersat în familie faţă de părinţi şi persoane apropiate, asupra educatorului. Această realitate poate fi fructificată de un ochi atent şi o fină intuiţie psihologică a formatorului, putându-se întocmi o radiografie a relaţiilor familiale, fapt care-l va ajuta să susţină sau să intervină în strategiile părinţilor privind dezvoltarea afectivă a copilului.
Dacă tipul de relaţii al copilului cu familia i-a generat sentimente de ataşament şi încredere, ca urmare a unui bun echilibru între dragoste şi autoritate din partea ambilor părinţi, transferul acestor sentimente asupra educatorului constituie o bună premisă a relaţiilor profesor-elev.
Dar conţinuturile vieţii psihice ale copilului pot intra adesea în conflict cu oferta mediului familial. Dacă familia nu dispune de suficiente resurse educaţionale pentru a rezolva situaţiile conflictuale, şcoala, prin normativitatea sa specifică, nu reuşeşte întotdeauna să contracareze aceste neajunsuri. Astfel, se pot menţine sau chiar amplifica frustrările elevilor. De aceea este foarte important să se investigheze cu atenţie şi responsabilitate cauzele eşecului şcolar sau ale inadaptării şcolare, fenomene care apar frecvent în rândurile elevilor. Pentru a urmări aceste direcţii, educaţia va ţine seama de principalele probleme de dezvoltare pe care psihanaliza le semnalează.
Dinamica rezolvării conflictelor din timpul primelor luni de viaţă şi pe parcursul şcolarităţii depinde în mare măsură de strategiile utilizate de părinţi şi de educator. Între rezolvare şi menţinere există doar diferenţe de ordin metodologic. Este mai uşor să menţii sau să dai naştere unui conflict în comparaţie cu efortul depus pentru evitarea sau diminuarea lor. Rolul educaţiei formale depăşeşte graniţele instrucţiei, şcoala având o contribuţie covârşitoare în formarea personalităţii elevilor.
Bibliografie:
1. Birch, Ann, Psihologia dezvoltării, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2000.
2. Dafinoiu, Ion, Elemente de psihoterapie integrativă, Ed, Polirom, Iaşi, 2000.
3. Prelici, Viorel, A educa înseamnă a iubi, EDP, Bucureşti, 1997.