Educația în aer liber, sau educația în aer liber, este caracterizată ca o strategie educațională, vastă și versatilă, bazată pe pedagogie activă și învățare experimentală, este determinată de principiul aplicării mediului extern și natural. Educația outdoor poate fi folosit în multiple itinerarii educaționale potrivite pentru aprofundare, extindere, detaliere a ceea ce se face în interior, în secțiune. În acest sens nu este o strategie care înlocuiește sistemul educațional mai tradițional, mai degrabă îl susține, îl completează cu experiențe pe care mediul închis nu le poate oferi.
A ieși în aer liber, însă, nu înseamnă a repeta ceea ce se face în interior, în exterior, ci mai degrabă a folosi ceea ce mediul și natura pun la dispoziție pentru învățare ulterioară , caracterizate de fenomene care, într-un mod complet natural, au loc în aer liber și nu în interior: ploaia, zăpada, vântul, pământul, noroiul, plantele din diferitele anotimpuri, animalele care se cuibăresc printre vegetație sau pe pământ sau sub pământ etc.
În societatea noastră tehnologic-digitală, printre altele, de o importanță vitală este menținerea la copii a sentimentului de afinitate care îi leagă de natură, pentru o educație în respectul față de mediu și durabilitatea acestuia, astfel încât viitorii adulți să poată vedea natura nu doar ca pe o resursă de exploatat, ci ca pe propria lor casă. Mediul extern face parte, așadar, din viața de zi cu zi și trebuie explorat de către copil ca un mediu educațional cu puternice conotații sociale, cognitive, senzorio-motorii și emoționale.
Educația outdoor oferă avantajul unei mari flexibilități și adaptări la contexte, diferite grupe de vârstă, diferite obiective și proiecte. Caracteristica sa principală constă în libertatea exploratorie, observațională, manipulativă cu care copilul se poate raporta la mediul extern și se poate maturiza, prin experiențe, cunoștințe, abilități și competențe concrete și directe. Dacă credem că copilăria este epoca în care sensibilitatea senzorio-motorie, legată de inteligența kinestezico-corporală, este preponderentă și fundamentală, nu ne putem gândi la proiecte educaționale desfășurate doar în interior, în clasă, excluzând mediul extern și influența acestuia cu nenumărate oportunități de învățare și experiență.
Este adevărat că multe educatoare ar putea răspunde că ies, că copiii petrec o parte din zi în aer liber, măcar când vremea o permite. Problema, însă, este să ne întrebăm: ieșirile noastre sunt doar recreative sau, mai presus de toate, educaționale, adică fac parte din proiectul conceput pentru acea secțiune de copii? Dacă ne gândim la exterior ca la un mediu educațional, atunci ieșirea nu este ocazională sau limitată la vreme bună, ci este zilnică pentru că face parte din experiența educațională, conectată la ceea ce se face în interior, inserată în planificarea și rutina zilnică. Aplicarea educației outdoor înseamnă îmbinarea experiențelor concrete, desfășurate în aer liber, cu momente de reflecție teoretică (narațiune, conversație) și producție finală (grafică, plastică, verbală) realizată înainte și după activități.
Printre caracteristicile fundamentale ale educației outdoor putem aminti: abordarea pentru rezolvarea problemelor; contextul de mediu terenul de joacă al școlii ca mediu care poate fi folosit zilnic; implicarea personală a copilului .