Creația, darul lui Dumnezeu pentru om Educația ecologică, în sensul ei cel mai profund, nu este o modă a lumii moderne, ci o reîntoarcere la rânduiala divină a creației. Omul, zidit de Dumnezeu „după chipul și asemănarea Sa” (Facerea 1, 26), a primit misiunea de a cultiva, a păzi și a iubi lumea ca pe un dar dumnezeiesc.
Nu întâmplător, în prima carte a Sfintei Scripturi, Dumnezeu a încredințat omului grija asupra grădinii Edenului:
„A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o păzească.” (Facerea 2, 15)
Acest verset constituie prima poruncă ecologică din istoria omenirii: omul este chemat să fie păzitor al creației, nu stăpân despotic asupra ei. Educația ecologică, din perspectivă religioasă, devine astfel un act de cult, o rugăciune vie, exprimată prin faptele noastre de grijă față de natură.
Într-o lume dominată de tehnologie, poluare și consumerism, redescoperirea sensului sacru al creației este o necesitate. Biserica, prin învățătura ei, devine templul ecologic al lumii, locul în care omul învață să mulțumească și să respecte viața în toate formele ei.
Fundamente biblice ale educației ecologice
Sfintele Scripturi oferă numeroase exemple care susțin responsabilitatea omului față de mediul înconjurător. Dumnezeu nu a creat lumea pentru a fi distrusă, ci pentru a fi sfințită. Psalmistul David cântă:
„Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea.” (Psalmul 23, 1)
Așadar, lumea nu ne aparține; noi suntem chiriași ai creației lui Dumnezeu. Profetul Isaia, privind la frumusețea naturii, vorbește despre armonia cosmică:
„Munții și dealurile vor izbucni înaintea voastră în strigăte de bucurie și toți arborii câmpului vor bate din palme.” (Isaia 55, 12)
Prin această imagine poetică, Scriptura exprimă unitatea dintre om și creație. Când omul păcătuiește, întreaga natură suferă:
„Blestemat este pământul din pricina ta” (Facerea 3, 17) — spune Dumnezeu lui Adam. Aceasta este consecința ruperii legăturii spirituale cu Creatorul.
În Noul Testament, Hristos Se descoperă ca Domnul și Răscumpărătorul întregii creații. Minunile Sale asupra naturii – potolirea furtunii, înmulțirea pâinilor, transformarea apei în vin – arată că natura ascultă de Stăpânul ei. Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, afirmă că și creația „așteaptă cu dor descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, fiind „supusă stricăciunii” (Romani 8, 19-21).
Astfel, educația ecologică în sens creștin înseamnă refacerea comuniunii omului cu cosmosul, prin credință, rugăciune și fapte bune.
Creația ca icoană a lui Dumnezeu
Sfântul Vasile cel Mare, în Hexaimeron, spunea:
„Lumea este o școală în care sufletul rațional poate învăța cunoașterea lui Dumnezeu.”
Natura este prima „carte” a revelației divine. Înainte de a citi Biblia, omul poate citi frumusețea cerului, a florilor, a apelor. Educația ecologică, din perspectivă ortodoxă, nu este doar o știință, ci o formă de teologie a creației.
Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbea despre „logosurile lucrurilor”, adică rațiunile divine din fiecare element al naturii. Nimic nu este întâmplător; totul are un rost, o menire sfântă. De aceea, a distruge natura înseamnă a distruge o icoană a lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur scria:
„Pământul, marea, cerul, soarele, luna, stelele — toate sunt mărturii ale iubirii lui Dumnezeu pentru noi.”
Așadar, respectul față de mediu devine expresie a iubirii față de Dumnezeu. Un creștin care aruncă gunoaie în natură, care poluează, care irosește resursele, se face vinovat nu doar moral, ci și duhovnicește.
Istoria conștiinței ecologice în Biserică
Chiar din primele secole, Părinții Bisericii au înțeles valoarea cosmică a mântuirii. În liturghie, preotul aduce jertfa euharistică din „roadele pământului și ale muncii omului”: pâinea și vinul. Prin acestea, întreaga creație este ridicată la cer.
În tradiția monahală, natura este privită ca un templu al tăcerii și al rugăciunii. Cuviosul Francisc din Assisi (în Apus) numea soarele „fratele Soare” și apa „sora Apă”, iar în Răsărit, Sfântul Serafim de Sarov vorbea cu animalele și le binecuvânta.
În spațiul românesc, cronicarul Grigore Ureche spunea:
„Pământul este maica noastră, care ne poartă și ne hrănește.” Această percepție ancestrală se regăsește și în gândirea populară românească: omul bun „nu calcă iarba degeaba”, iar pomul se taie doar „cu binecuvântare”.
În epoca modernă, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, prin Patriarhul Bartolomeu I, a fost una dintre primele instituții religioase care a proclamat 1 septembrie drept Zi de rugăciune pentru ocrotirea mediului înconjurător.
De asemenea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a subliniat importanța educației ecologice în școală și familie, considerând-o parte a formării morale și spirituale a tineretului.
Educația ecologică în școală – o misiune religioasă
Profesorul de religie are o chemare specială în cultivarea conștiinței ecologice a elevilor. Prin lecțiile despre creație, despre frumusețea lumii și responsabilitatea omului, copiii învață că a proteja mediul înseamnă a cinsti pe Dumnezeu.
Activitățile practice — plantări de arbori, curățarea spațiilor verzi, colectarea selectivă, participarea la programe de voluntariat — trebuie împletite cu rugăciune și reflecție spirituală.
De pildă, o lecție de religie despre Facerea lumii poate fi urmată de o activitate în natură, în care elevii să vadă concret frumusețea lucrurilor create. În felul acesta, educația ecologică devine o formă de cateheză vie, un mod de a trăi Evanghelia în mijlocul lumii.
„Fiule, să nu strici lucrurile zidite de Dumnezeu, ci folosește-le cu înțelepciune.” (cf. Sirah 38, 32)
Educația ecologică din perspectiva religioasă are ca scop nu doar protejarea naturii, ci și sfințirea omului prin recunoștință, cumpătare și respect.
Dimensiunea liturgică a ecologiei
Liturghia este, în sine, un act ecologic. În cadrul ei, omul aduce ofrandă din roadele naturii, transformând materia în duh. Grâul și vița de vie devin Trupul și Sângele lui Hristos — simbol suprem al comuniunii dintre cer și pământ.
Prin rugăciunile din cadrul Sfintei Liturghii, Biserica cere mereu „bună întocmire a văzduhului, îmbelșugarea roadelor pământului și vremuri pașnice”. Aceste cereri nu sunt simple formule, ci expresia unei teologii a echilibrului ecologic.
Sfântul Ioan Damaschin afirma:
„Nimic din cele create nu este rău; răul este folosirea greșită a lucrurilor.” Astfel, păcatul ecologic izvorăște din lăcomie și indiferență, iar vindecarea lui vine prin asceză și recunoștință.
Creația, loc al sfințirii omului
Omul nu se poate mântui în afara lumii. Părintele Dumitru Stăniloae sublinia:
„Lumea este mediul prin care omul înaintează spre Dumnezeu.” Creația devine altarul pe care omul își aduce viața ca jertfă curată.
De aceea, educația ecologică nu este doar o disciplină opțională, ci o componentă a vieții duhovnicești. Un tânăr care învață să iubească natura, să o ocrotească și să o înțeleagă, devine mai aproape de Creatorul ei.
În rugăciunea de binecuvântare a apei, preotul invocă:
„Însuți, Stăpâne, sfințește apa aceasta cu Duhul Tău cel Sfânt.” Aceasta arată că toată materia poate fi transfigurată prin har.
Educația ecologică în comunitatea parohială
Biserica parohială are un rol esențial în cultivarea conștiinței ecologice colective. Organizarea de ateliere ecologice, conferințe, drumeții duhovnicești, tabere verzi — toate pot fi ocazii de formare a tinerilor în duhul respectului față de creație.
Exemple vii sunt parohiile din Eparhia Caransebeșului, care desfășoară periodic activități de ecologizare, plantare de pomi și protejare a izvoarelor. Astfel, Biserica devine laborator de responsabilitate ecologică.
Preoții și profesorii de religie, în parteneriat cu autoritățile locale, pot iniția proiecte precum:
„Biserica verde – altarul naturii curate”; „Tinerețe și ecologie creștină”; „Liturghia naturii – respectul pentru creație”. Prin aceste inițiative, educația ecologică capătă o dimensiune pastorală și comunitară, înrădăcinată în iubirea față de aproapele și față de lumea lui Dumnezeu.
Perspective teologice contemporane
Teologia ortodoxă contemporană afirmă că criza ecologică este, în primul rând, o criză spirituală. Patriarhul Bartolomeu I, supranumit „Patriarhul Verde”, spunea:
„A polua mediul înseamnă a păcătui împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului.”
Această afirmație transformă ecologia într-o problemă morală și duhovnicească. Părintele Rafail Noica afirmă că lumea modernă „a uitat să privească natura ca pe o taină”. Educația religioasă are datoria de a reda copiilor sensul sacramental al lumii.
Într-un context global dominat de crize climatice, războaie și secete, soluția nu este doar tehnologică, ci spirituală: pocăință, rugăciune, cumpătare, comuniune.
Concluzii
Educația ecologică din perspectivă religioasă este o chemare la sfințenie prin respectul față de creație. Omul este chip al lui Dumnezeu nu doar când se roagă, ci și când îngrijește un copac, salvează un animal, curăță un râu sau plantează o floare.
Adevărata ecologie nu se măsoară în kilograme de plastic reciclat, ci în gradul de recunoștință față de Creator. Când omul trăiește în armonie cu natura, trăiește în armonie cu Dumnezeu.
„Dumnezeu a văzut toate câte a făcut, și iată erau foarte bune.” (Facerea 1, 31)
Bibliografie
Sfânta Scriptură – Ediția Sinodală, București, 2019.
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, EIBMBOR, București, 2009.
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, EIBMBOR, 2008.
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere Pr. D. Stăniloae, București, 1990.
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, II, III, EIBMBOR, 2003.
Patriarhul Bartolomeu I, Discursuri despre ecologie și credință, Atena, 2015.
Enciclica Patriarhiei Ecumenice privind protejarea mediului, 1 septembrie 1989.
Sfântul Sinod al BOR, Documente despre educația ecologică în școală, București, 2020.
Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Minerva, București, 1982.
Rafail Noica, Cuvinte către tineri, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2018.