Înclinaţia românilor spre dimensiunea veşnică a existenţei, izvorâtă parcă dintr-o dorinţă ascunsă de a opri timpul în loc, sau măcar de a mai încetini grabnica lui trecere, sunt ilustrate atât de frumos în poezia lui Blaga intitulată „Sufletul satului”: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept / ci adânc în pământ undeva”.
În „Elogiul satului românesc”, Lucian Blaga mai constată că: „A trăi în sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie (…). Mândria satului de a se găsi în centrul lumii şi al unui destin ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria“ făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale pentru vremuri când va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti“.
Este limpede pentru noi toţi că satul românesc nu mai este astăzi tot ceea ce Lucian Blaga şi Liviu Rebreanu considerau că este cu mai bine de 70 de ani în urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi, ca urmare a unor rupturi profunde existente între istoria sau tradiţia bogată a satului românesc şi situaţia lui actuală. Viaţa obştească a satului însă s-a adaptat vremii.
Astăzi, activităţi, sensuri, forme noi, au inundat vatra satului fără ca să avem puterea de a le opri; ele se impun cu necesitate şi cer o grabnică aşezare. Oraşul cu viaţa sa modernă, cu industria, comerţul şi întreg stilul său de viaţă se infiltrează şi destramă vechea civilizaţie sătească.
Vechea aşezare a satului cu toate orânduirile sale se schimbă astăzi năzuind către o aşezare de tip modern. Activităţile, formele, întreaga structură socială a satului iau o altă înfăţişare. Satul românesc cu toate formele şi atributele sale se dislocă; activităţile materiale şi spirituale îşi schimbă sensul. Pe măsură ce statul şi civilizaţia orăşenească sunt mai active, satul este nevoit să cedeze, renunţând la chipurile şi ţelurile sale tradiţionale.
Individualism, capitalism, negoţ şi industrie modernă înseamnă tot atâtea activităţi şi sensuri improprii, vătămătoare pentru organismul satului şi civilizaţia pe care el o reprezintă. Spărturile produse în acest trup au dat naştere unor forme intermediare, unor amestecuri ciudate şi forme hibride.
Prefacerea civilizaţiei săteşti poate fi socotită cu atât mai reală, cu cât trece de planul social şi economic. Procesul în care satul a intrat, este cu atât mai adânc cu cât nu numai formele şi înfăptuirile se schimbă, nu numai datele materiale iau o altă înfăţişare, dar însăşi conştiinţa şi întreaga viaţă interioară a omului este în prefacere, ceea ce echivalează cu un atac în inima lucrurilor, în sâmburele generator al acestei vieţi.
Procesul ce se petrece în satul românesc, astăzi, aduce schimbări în mentalitatea generală proprii vechii noastre civilizaţii săteşti, în gustul şi moravurile legate aici. Condiţia originară, deci a vieţii săteşti este pe cale de dispariţie.
Jocul între cele două lumi, cea veche şi cea nouă, fac din satul românesc un obiect şi o experienţă dintre cele mai interesante.
Destrămarea civilizaţiei săteşti cu toată puterea ei, nu se produce deodată şi nici în întregime. Năzuinţa radicală de prefacere nu găseşte căi deschise peste tot.
Dacă tinerii merg cu mai multă îndrăzneală pe căi noi uneori nedescifrate precis, bătrânii sunt mai refractari, mai adânc prinşi în formele şi actele tradiţionale. Datina şi obiceiul domnesc în viaţa lor ceea ce face ca procesul de disoluţie să fie îngreunat.
Nu încape îndoială, acolo unde este viaţă este şi schimbare, este şi trecere. Ori satul românesc este viaţă. Ceea ce păstrează astăzi organic satul românesc nu este un produs originar gata făcut, deodată şi neschimbat, ci o depunere prin vreme, o experienţă mereu înnoită, o stilizare şi o formă ultimă a unei vieţi de veacuri.
Sunt unul dintre oamenii care au trecut de la uliţa satului la scara blocului atunci când am început să dezleg tainele dăscălitului la Şcoala Normală Carol I din Câmpulung Muscel. Sunt născută la Văleni Dâmboviţa într-un sat înfipt de veacuri în zona subcarpatică, cu dealuri smălţate de pajişti înflorite, denumite muscele de unde şi numele zonei folclorice Muscel căreia satul meu i-a aparţinut firesc şi spiritual.
Satul urcă şi coboară dechizând în jos privirilor o perspectivă directă spre valea albăstrie a Dâmboviţei, care curge sprintenă printre stâncile de la Cetăţuie, printre credincioasele păduri de fagi temerari.
Urcă şi coboară deschizând privirilor o amplă şi olimpică perspectivă spre împărăţia munţilor înalţi, maiestuoşi, cu zăpezi şi ierburi risipite printre brazi, oficiind perseverent pe altarul măreţiei şi al libertăţii, cu straşnice culori, în care respiră esenţa pură a materiei transfigurate la superlativ.
Aşezaţi ca într-un splendid amfiteatru, oamenii din satul meu natal privesc de sute de ani rotirea anotimpurilor cu primăveri înveşmântate în alb şi verde-pal, cu veri topite-n galben şi verde-sumbru, cu aura toamnelor ruginii străfulgerate-n violet şi roşu încărcate de fructe coapte, cu ierni ce-mbracă dealuri şi coaste, livezi şi păduri în sarici sclipitoare de zăpadă.
Ca trăsături fizice şi psihice moral-volitive nu numai chipul, dar şi firea oamenilor de aici aminteşte o descendenţă viguroasă şi mândră. Păstrători ai zestrei milenare străbune, ei întrunesc ca trăsături generale tenacitatea dacică şi mândria romanică.
Sătenii mei au feţe luminoase, străbătute de o privire limpede ori iscoditoare. Chipul lor exprimă optimism alternând adesea gluma sănătoasă, cu ironia muşcătoare. Trupuri viguroase, cu mişcări sigure, neostoite la muncă şi la joc, iar palmele aspre poartă pecetea harului muncii, semn al unei neîntrerupte căutări a rodului pământului.
Când am luat drumul şcolii, sufletul mi-a fost secat de dor pentru că am lăsat în urmă părinţi, bunici, soră, oameni dragi, uliţele greu apăsate de paşii oamenilor şi de căruţele trase de cai şi le-am înlocuit cu străzile oraşului presărate de maşini zgomotoase şi de persoane total necunoscute.
Consider că uliţa satului este izvorul tuturor lucrurilor frumoase din viaţa mea. De la sat pleacă inocenţa, dorinţa de a-i ajuta pe semeni şi de a face mereu bine. Tot de aici izvorăşte credinţa în Dumnezeu fără de care existenţa noastră nu ar mai fi aceeaşi şi tot pe uliţa satului am gustat prima dată pâine făcută în ţest, am îmbrăcat cu drag costumul popular şi am ascultat poveşti minunate despre crăiese şi feciori de împărat dar şi întâmplări adevărate din război trăite de bunicul şi de ceilalţi bătrâni, vecini de-ai mei. Aşa au trecut ani şi ani din viaţa mea…Aici am descoperit natura în adevăratul sens al cuvântului şi am simţit legătura dintre ea şi om. Asta până într-o zi când am aflat că trebuie să plec la oraş să-mi continui studiile.
Oraşul a însemnat pentru mine o viaţă nouă, cu care m-am obişnuit încet şi care m-a ajutat să-mi îndeplinesc visul legat de cariera profesională.
Astăzi, adolescenţii cu care muncesc zi de zi la şcoală au altă mentalitate…alte visuri de împlinit, trăiesc într-o lume în care tot ce contează cu adevărat e să ai o maşină care să polueze cât mai mult, o locuinţă ‘’modestă’’, ultimul model de telefon mobil şi haine de firmă. Trăim sub acelaşi cer şi totuşi… în două lumi diferite.
Încerc totuşi, în fiecare zi să le reamintesc şi să le explic acestor tineri «dorul meu de sat, de cântec, de folclor, de bine, de acasă».