Termenul „dislexie” vine din limba greacă „dys”-dificil şi „lexie” – cuvânt, citire, care înseamnă dificultate în învățarea citirii corecte la subiecții normali mintal, datorită unei slabe coordonări a proceselor senzoriale, motrice şi intelectuale implicate în actul citirii, precum şi unei influențe sincronizări a stimulilor grafici externi cu conținuturile referitoare la cuvintele percepute şi citite. (Carantină, D.I., 2007, p. 209)
Această dificultate estompează activitatea şi dereglează integrarea socială prin manifestarea, în multe cazuri, a unor comportamente antisociale datorită unor eşecuri şi conflicte permanente (în viaţa şcolară), cât şi a instalării unor trăsături caracteriale negative: descurajarea, inerţia, nepăsarea, izolarea. (Verza E., 1996, p. 91)
Emil Verza (1996, p. 91) realizează o clasificare a şcolarilor cu astfel de dificultăţi pot fi grupaţi în 4 categorii:
I. Cei care nu-şi dau seama de deficienţa respectivă, nici la ei, nici la alţii;
II. Cei care sesizează deficienţa la alţii, dar nu şi la ei;
III. Cei care îşi dau seama de deficienşa respectivă, dar sunt incapabili de a o înlătura;
IV. Cei care manifestă sensibilitate la deficinţă şi fac progrese evidente în corectare;
Emil Verza (1996, apud Totolan D. 2011) realizează o clasificare completă a manifestărilor dislexo-grafice:
- dislexo-grafia propriu-zisă
- dislexo-grafia de evoluţie
- dislexo-grafiaspaţială
- dislexo-grafia pură
- dislexo-grafia motrică
- dislexo-grafia lineară.
Emilia Cocoradă (2007, p. 166) afirmă că subiecţii cu acest tip de dificultate se caracterizează prin:
- Incapacitatea optică/ auditivă de a percepe cuvintele ca unităţi;
- Neputinţa de a uni într-o imagine grafică/ acustică literele/ fenomenele;
- Incapacitatea de a uni/ a descompune imaginea acustică/ grafică a unui cuvânt;
- Dificultăţi de astabili legături între fenome şi grafeme, de unde rezultă confuzii între litere/ sunete, similare sau nu;
Fiecare dislexic este diferit, cu simptome diferite şi trebuie susţinut să se dezvolte într-un mod personalizat. În limbaj comun, se folosesc pentru dislexie o serie de termeni cum ar fi : deficienţa de citire sau nedezvoltarea capacităţii de a citi. Cititul este un proces cognitiv complex.
Copiii învaţă să citească prin „traducerea” sau decodificarea sunetelor ce formează un cuvânt (foneme). Combinaţia dintre sunete formează un cuvânt. Pe măsură ce copilul începe să recunoască cuvintele, citirea devine un proces automat.
Cauzele dislexiei pot fi ereditare, traumatice sau dobândite. Unele studii au arătat că dislexicii prezintă anomalii funcţionale în zonelor cerebrale ce se ocupă de citit şi de limbaj. Cauzele dislexiei determină şi tipurile de dislexie. Aşadar se descriu trei tipuri principale de dislexie:
→ Dislexia primară
→ Dislexia secundară
→ Dislexia traumatică
Iată care sunt simptomele pe care le poate prezenta un dislexic: (Branch. D., 2010, p. 11)
- Dificultăţi în a citi un text
- Dislexicul are probleme în a realiza calcule matematice
- Şi scrierea este net afectata
- Probleme de orientare
- Sunt dezorganizaţi şi dezordonaţi
Pentru tratarea corectă aceastei tulburări, trebuie să se implice de fiecare dată o întreagă echipă de specialişti formată din: profesorii, psihologii, logopezii, părinţii sau persoanele dislexice. Specialiştii îl vor ajuta pe cel în cauză să găsească cele mai bune modalităţi de asimilare a cunoştinţelor. Dislexia poate fi tratată,existând mari şanse de recuperare. (Branch. D., 2010, p.15)
Bibliografie
1. Verza E. (1996) Psihopedagogie specială , Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti.
2. Carantină D. I. (2007) Psihopedagogie specială, OVIDIUSUNIVERSITY PRESS, Constanţa.
3. Totolan D. (2011) Suport de curs Tulburările limbajului citit-scris pe fondul normalităţii psihosenzoriale, Universitatea Ovidius, Constanţa.
4. Branch D. (2010)Save the children Romania- ghid practic pentru părinţii copiilor dislexici.
5. Cocoradă E. (2007) Fundamentele Psihopedagogiei Speciale. Introducere în logopedie, Editura Psihomedia, Braşov.