Progrese importante de-a lungul micii şcolarităţi realizează procesele gândirii constând , în principal , în apariţia şi consolidarea „construcţiilor logice” – mediate, reversibile – care înlocuiesc „procedeele empirice”, intuitive, naive ale etapei precedente. Construcţiile logice îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care-i permit copilului ca, dincolo de datele experienţei nemijlocit senzoriale, să întrevadă anumite permanenţe, anumiţi „invarianţi”, cum ar fi, de pildă, cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spaţiul.
Copilul ajunge să surprindă „fenomene inaccesibile simţurilor, gândirea sa făcând o cotitură decisivă , ridicându-se în plan abstract, categorial”. Surprinderea invarianţei – caracteristică fundamentală a gândirii logice – presupune capacitatea de a coordona între ele operaţiile gândirii, de a le grupa în sisteme coerente. Înlăuntrul acestor sisteme devine posibilă mişcarea reversibilă, efectuarea în sens invers a drumului de la o operaţie la alta. Tocmai reversibilitatea reprezintă baza psihologică a admiterii invarianţei. Ea reprezintă unul din principalele beneficii ale gândirii în perioada micii şcolarităţii .Copilul devine capabil să explice, să argumenteze, să dovedească adevărul judecăţilor sale.
Multe din cunoştinţele sale şi le dobândeşte acum pe calea gândirii, depăşind raporturile cognitive primare şi acţionând mintal, pe cale deductivă, apelând la anumite principii de rezolvare generale. Desigur, elemente ale gândirii intuitive concrete, cu caracter practic, specifice preşcolarului, mai apar încă în gândirea şcolarului mic, mai ales în faţa unor sarcini noi, neobişnuite, dificile.
În gândirea şcolarului mic se mai întâlnesc „tendinţe de sincretism, rezultat al insuficientei analize a sarcinilor cognitive şi al amestecului condiţiilor esenţiale ale problemei cu cele neesenţiale”. Şcolarul mic mai poate fi supus „influenţei iluziei momentane” în raportarea la cantităţi, ca urmare a insuficientei eliberări de sub dominaţia nemijlocită a câmpului perceptiv.
În procesul de învăţământ se dezvoltă operaţiile gândirii absolut indispensabile oricărei activităţi intelectuale: analiza şi sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea, clasificarea şi concretizarea logică. Gândirea devine mai productivă, ca rezultat al creşterii gradului de flexibilitate şi mobilitate, al utilizării diferitelor procedee de activitate mintală.
Învățătorul trebuie să utilizeze cu măiestrie totalitatea mijloacelor intuitive, acţionale şi verbale de care dispune, pentru a sprijini şi accelera formarea proceselor gândirii şcolarului.
La intrarea în şcoală, copilul dispune de un vocabular relativ bogat (aprox. 2500 cuvinte) şi stăpâneşte la modul practic regulile de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. În cursul micii şcolarităţi se dezvoltă atât limbajul oral, cât şi cel scris.
În ceea ce priveşte limbajul oral , una din laturile lui importante este conduita de ascultare. Şcolarul mic învaţă treptat să asculte explicaţiile învăţătorului şi să meargă „pe urmele” îndrumărilor şi raţionamentelor sale.
Se formează capacitatea de citit- scris şi aceasta impulsionează progresele limbajului. Lecturile literare fac să crească posibilităţile de exprimare corectă. Se însuşeşte fondul principal de cuvinte al limbii materne, care ajunge să numere, spre sfârşitul micii şcolarităţi, aproape 5000 cuvinte, dintre care tot mai multe pătrund în limbajul activ al copilului. Contactul sistematic cu primele noţiuni de gramatică îi permit copilului să conştientizeze deosebirile dintre cuvinte ca elemente de limbă şi obiectele desemnate prin cuvinte. Copilul capătă cunoştinţe despre „structura morfosemantică a cuvintelor”, despre rolul pe care îl joacă în exprimare – rădăcina, terminaţia, sufixele, prefixele. Ulterior, însuşirea categoriilor gramaticale propriu-zise îi dezvăluie bogaţia posibilităţilor de exprimare ale limbii materne şi îi prilejuieşte constatări cu privire la frumuseţea construcţiilor sale.
Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare cu prilejul cărora copilul face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul. Copiii se obişnuiesc ca, prin limbaj, să-şi planifice activitatea, să exprime acţiunile ce le au de făcut, ordinea în care vor lucra. Toate acestea vor influenţa nu numai asupra perfecţionării conduitei verbale ci şi asupra dezvoltării intelectuale, contribuind la formarea capacităţii micilor şcolari de a raţiona, de a argumenta şi demonstra.
La vârsta şcolară mică pot apărea şi unele erori de pronunţie şi scriere, uneori uşoare (trecătoare), altele mai complicate, căpătând aspectul de tulburări care afectează profund conduita verbală a copilului. Între acestea sunt de amintit dislalia, bâlbâiala, disgrafia, dislexia. Învăţătorul, apelând la sprijinul psihologului logoped, al medicului, trebuie să descopere care sunt cauzele acestor tulburări. În funcţie de situaţie, se va aplica o terapie educaţională sau una psihomedicală.
Bibliografie:
– URSULA SCHIOPU-’’DICTIONAR DE PSIHOLOGIE’’
– CRETU E.-’’PEDAGOGIA SCOLARA PENTRU INVATAMANTUL PRIMAR’’, EDITURA ARAMIS,BUCURESTI,1999;
– NEACSU I.,’’INSTRIURE SI INVATARE’’,E.D.P.,BUCURESTI,1999;
– CRETU C.,’’PSIHOPEDAGOGIA SUCCESULUI’’,IASI,EDITURA POLIROM, 1997.