EDICT

Datorită complexității fenomenului, definirea noțiunii de elev „supradotat” întâmpină și în prezent anumite dificultăți, apar păreri diferite, nu rareori controversate, chiar și în ceea ce privește originea capacității intelectuale. Dacă se acceptă că funcționarea superioară a intelectului este rezultatul combinat al factorilor ereditari și al celor sociali, părerile diferă în ceea ce privește contribuția fiecăruia dintre factorii respectivi. Această ambiguitate prezintă multe dificultăți în diagnosticarea timpurie a dotării intelectuale, întrucât, în absența cunoașterii exacte a cauzelor, semnele exterioare ale unor adevărate dispoziții înnăscute se pot confunda cu cele ale cultivării unei înzestrări mai modeste.

La conturarea definirii noțiunii de „supradotat” s-a ajuns treptat. Inițial psihologia și pedagogia au identificat talentul cu inteligența, iar prin aceasta s-a înțeles capacitatea intelectuală de a se adapta rapid la noi situații, la noi probleme.

Clasificarea copiilor supradotați

În funcție de prevalența diverselor aptitudini individuale s-a conturat o tipologie a copiilor supradotați. Astfel, se disting în linii mari următoarele tipuri:

• Copii cu „aptitudini academice” sau școlare, caracterizați prin succesul în activitatea de învățare, prin ușurința operării cu noțiunile abstracte și a formulării generalizărilor, prin rapiditatea însușirii cunoștințelor, în special teoretice.
• Copii cu „aptitudini creatoare”, caracterizați prin capacitatea de a produce ceva nou față de stadiul lor de cunoștințe.
• Copii cu „aptitudini științifice”, caracterizați prin capacitatea de observare, prin raționament logic și prin ușurința cu care folosesc calculele și simbolurile, prin ingeniozitatea asocierii cunoștințelor.
• Copii cu „aptitudini artistice”, caracterizați prin capacitatea creatoare de a imagina și organiza simboluri, forme, modele, culori și sunete, de a crea prin aceste mijloace o impresie estetică.
• Copii cu „aptitudini tehnice”, caracterizați prin capacitatea deosebită de folosire și de invenție a unor obiecte tehnice; prin aptitudinea de a înțelege mecanica la un nivel teoretic, nu numai practic, de a rezolva probleme tehnice, de a sesiza relațiile spațiale.
• Copii cu „aptitudini de conducere”, caracterizați prin capacitatea de a călăuzi și a îndruma pe alții, de a-i convinge și antrena, prin însușiri de personalitatea ca tactul, curajul, puterea de abstracție, precum și printr-o evidentă inteligență combinativă.
• Copii cu „aptitudini sociale” (altele decât cele de conducere), caracterizați prin capacitatea de formare a relațiilor umane, prin competență socială, prin facilitate psihomotorie.

Aceste tipuri de dotare superioară, practic, pot să apară și în forme combinate.

Trebuie, însă, subliniat faptul că toate aceste tipuri presupun prezența unui intelect superior, ceea ce le distinge principial de alte fenomene, similare ca manifestări, dar de calitate mai modestă. Astfel, talentul artistic și cel tehnic se deosebesc de simplele îndemânări psihomotorii din domeniile respective.

Diagnosticarea elevilor dotați

Sunt tot mai convingătoare acele păreri care consideră că una din cele mai importante surse ale progresului social o reprezintă copiii și tinerii superdotați. Tocmai de aceea ei au nevoie de o grijă deosebită. Atât în școală, cât și în viață, ei trebuie să beneficieze de condiții și tratament special – conform naturii și aptitudinilor lor deosebite.

Momentul inițial al acestei preocupări complexe este recunoașterea, identificarea copiilor supradotați.

Cele mai cunoscute forme și mijloace folosite în școală pentru diagnosticarea elevilor supradotați sunt: rezultatele la învățătură, competițiile extrașcolare, teste de capacități sau aptitudini speciale și teste de personalitate și, în fine, observația sistematică exercitată de părinți și de educatori.

1. Succesul școlar, rezultatele la învățătură par a fi un prim indiciu al dotării intelectuale.
2. Competițiile extrașcolare ale elevilor reprezintă un mijloc foarte asemănător cu examenele școlare, dar, deși tematica lor este axată pe programele de învățământ ale diferitelor discipline, se adresează celor mai buni elevi, solicitându-le o operare mai pretențioasă cu materialul de studiu.
3. Teste de inteligență sunt probe psihologice care urmăresc stabilirea inteligenței copilului sub forma unui raport între vârsta lui mintală și vârsta reală, raport care constituie așa-zisul „coeficient de inteligență”.
4. Testele psihologice de aptitudini speciale. Acestea, în loc să măsoare inteligența generală și evaluarea globală a intelectului, urmăresc o evaluare separată a fiecăruia dintre factorii constitutivi ai acestuia. Ele sunt, deci, rezultatul unei „analize factoriale” a inteligenței.
5. Testele de personalitate se aplică pentru depistarea aceloraşi factori ai personalității, fără existența cărora dezvoltarea inteligenței superioare ar fi primejduită.
6. Observațiile sistematice exercitate de părinți și educatori. Dat fiind faptul că cele mai frecvent utilizate mijloace de identificare a supradotării intelectuale sunt instrumente de apreciere cantitativă, se consideră că ele trebuie coroborate cu observațiile exercitate de părinți, de educatori. Ele permit o apreciere mai flexibilă și mai subtilă a dotării copiilor și constituie un mijloc complementar al depistării elevilor supradotați.

Formele educării diferențiate a elevilor supradotați

Principalele forme ale educării speciale a elevilor supradotați folosite în diverse țări din lume sunt:

• grupele speciale în cadrul claselor obișnuite;
• activități școlare suplimentare;
• accelerarea studiilor;
• școlile și clasele pentru supradotați.

Școala este factorul principal al întregului proces de educare a copiilor supradotați. În prezent preocuparea specială față de copiii talentați se încadrează în efortul general de înnoire a întregului proces instructiv-educativ, deoarece un învățământ de calitate urmărește dezvoltarea optimă a potențialităților de care dispune fiecare elev. O atenție deosebită se acordă copiilor cu înzestrări native deosebite.

Preocuparea specială a școlii privește atât conținutul, metodele cât, mai ales, formele educării diferențiate a elevilor supradotați.

Bibliografie:
Prof. univ. dr. Miron Ionescu (coordonator) – „Educația și dinamica ei” – Editura Tribuna Învățământului, București, 1998.