În mod normal, decodarea prin lectură se sprijină pe elementele configurative – temele, motivele, topoi ce direcţionează atenţia asupra structurii textuale şi garantează integrarea sensurilor multiple pe care le propune opera literară – de aceea, totdeauna este necesar un studiu al componentelor pentru a progresa de la cunoaşterea poetică la cea prozaică, de la cea intuitivă la cea intelectuală.
„frumuseţea neexplicată îmi provoacă o iritare,
senzaţia că ar fi un loc bun de scormonit.” (Empson, 1981)
Sensibilitatea umană include şi o componentă raţională care „are nevoie cu adevărat, dacă nu de o explicaţie a unui tip de poezie, totuşi de certitudinea generală care provine din credinţa că toate tipurile de poezie pot fi concepute ca explicabile.”(2) Uneori interpretarea e îngreunată chiar de specificul cuvântului. Nefiind doar material al poeziei, e mai greu de urmărit într-un act de deplină conştientizare, astfel că multe dintre valenţele sale sunt trecute cu vederea sau doar presupuse. În raportul cititor/ carte/ text/ scriitură/ poezie, până la urmă, nici unul dintre termeni nu este atât de abstract încât să nu poată fi monitorizat într-un fel sau altul.
Ingarden identifică în textul literar o anume indeterminare şi avertizează asupra perversităţii lecturii; o performare superficială din partea cititorului lasă nevalorificate aspecte ale textului (3), deoarece în timpul lecturii unei opere sunt puse în evidenţă numai anumite elemente ale conţinutului acesteia, iar altele sunt lăsate pe seama cititorului.
Şi Jacques Derrida acordă drept asupra cuvântului literar atât emiţătorului, cât şi receptorului; celui din urmă – dreptul de a şi-l însuşi, de a-l investi cu ce semnificaţie vrea: „orice cuvânt (parole) căzut din corp, oferindu-se spre a fi auzit sau receptat, dându-se în spectacol, devine imediat un cuvânt furat. Semnificaţie de care sunt deposedat pentru că este semnificaţie.”(4) De asemenea, el face distincţie între „închiderea cărţii” şi „deschiderea textului“, adică între corpul concret al textului literar şi potenţialităţile sale semnificante care, de multe ori, necesită o interpretare ulterioară lecturii. Interpretarea simultană a lecturii e doar o interpretare a cărţii, interpretarea ulterioară e, într-adevăr, o interpretare a textului: „am încercat să discernem scriitura: o linie separă asimetric de-o parte închiderea proprie cărţii, de cealaltă deschiderea textului. (…) Şi totuşi, nu ştiam noi oare că închiderea proprie cărţii nu e o limită oarecare? Că numai în carte, revenind necontenit la ea, extrăgându-ne de-acolo toate resursele, se cuvine să desemnăm la nesfârşit scriitura de dincolo de carte?”(5)
Lectura nu înseamnă doar parcurgerea unui conţinut, ci executarea unei sume de conexiuni, curajul de a investi textul cu un univers de semnificaţii. Lectura este eficientă în măsura în care poate identifica proporţiile şi influenţele structurilor pre, supra, trans-textuale – căci se pune, de asemenea, problema relaţiilor sintagmatice şi paradigmatice care vizează modalităţile de combinare a claselor de termeni.
Solomon Marcus demonstrează că planul expresiei este dominat de axa sintagmatică, în timp ce planul conţinutului este dominat de axa paradigmatică.(6) Având în vedere că în poezie forma generează conţinutul, oricât de mecanic ar părea, orice interpretare ar trebui să pornească de la cuvânt, de la indicarea alegerilor paradigmatice şi a combinaţiilor sintagmatice.
Într-un context în care limbajul literar cunoaşte două aspecte, aspectul calitativ, care se referă la conţinutul semantic transmis de semnal, şi aspectul cantitativ, care se referă la cantitatea de informaţie purtată de semnal, semiotica pune la dispoziţie concepte prin care se pot opera măsurători pe textul poetic: „În raportul dintre text şi receptor s-a studiat şi cantitatea de informaţie transmisă. Informaţia rezultată din actul creaţiei literare poate fi calculată în formule matematice, bazate pe noţiunea de entropie şi implicit de probabilitate şi frecvenţă.”(7)
Concluzia ce se impune este că, fie şi într-o astfel de interpretare, „mesajul liric este sesizat printr-un proces de aproximare, de apropiere uneori asimptotică, apropiere care presupune posibilitatea de defini vecinătăţile unei semnificaţii şi eventual, chiar o noţiune de distanţă între ele.”(8) Posibilitatea de a defini vecinătăţile unei semnificaţii despre care vorbeşte Solomon Marcus, poate fi văzută ca un suport şi o garanţie pentru încercarea de a interpreta datele numerice. Fiecare poet poate fi reprezentat, în mod concret sau imaginar, de o diagramă a sensibilităţii, în care metaforele au intenţionalitate maximă şi se intercondiţionează, desenând harta spiritului poetic: „metaforele nu sunt simple idealizări care pornesc ca obuzele, pentru a exploda în cer, etalându-şi astfel lipsa de semnificaţie, ci, dimpotrivă, metaforele se cheamă între ele şi se coordonează mai mult decât senzaţiile, astfel încât un spirit poetic este pur şi simplu o sintaxă a metaforelor. Fiecare poet ar trebui atunci să dea naştere unei diagrame care ar indica sensul şi simetria coordonărilor sale metaforice, întocmai cum diagrama unei flori fixează sensul şi simetriile acţiunii sale florale.”(9)
Fiind vorba de ceva atât de relativ şi de greu de cuantificat – valoarea estetic-poetică –, este dificil de operat o cunoaştere complet sistematică, dar se poate vorbi de un fel de aproximare a sensurilor, pe baza observaţiei, a comparaţiei şi a statisticii.
Bibliografie
1. Empson, William, Şapte tipuri de ambiguitate, traducere, prefaţă şi note de Ileana Verzea, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 43.
2. William Empson, op. cit., p. 379.
3. Ingarden, Roman, Studii de estetică, în româneşte de Olga Zaicik, studiu introductiv şi selecţia textelor de Nicolae Vanina, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 69 şi următ.
4. Jacques Derrida, Scriitura şi diferenţa, traducere de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, prefaţă de Radu Toma, Editura Univers, Bucureşti, 1998, 249.
5. Ibidem, p. 392.
6. Marcus, Solomon, Poetica matematică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970, p. 45.
7. Scânteie, Mihaela, Introducere în semiotică, Editura Pygmalion, Piteşti, 1996, p. 92.
8. Solomon Marcus, op. cit., p. 134.
9. Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, în româneşte de Lucia Ruxandra Munteanu, prefaţă Romul Munteanu, Editura Univers, Bucureşti, 1989, p. 104.