Identitatea unui popor are ca repere fundamentale limba, istoria comună, spațiul geografic, cultura și tradițiile. Subscriu la afirmațiile poetului Nichita Stănescu: „A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte”.
Într-adevăr, limba este un mijloc esențial de exprimare a gândirii, de fixare a ideilor și de comunicare între oameni. Cunoașterea unei limbi înseamnă cunoașterea regulii de interpretare a mesajelor scrise sau enunțate prin cuvinte.
În principiu, un proces de comunicare presupune existenţa unui emiţător, a unui canal de comunicare şi a unui receptor. Mesajele emiţătorului sunt codificate în semnale purtătoare de informaţii, care ajung prin canalul de comunicare la emiţător, unde sunt decodificate pentru extragerea informaţiei. Deci mesajul şi informaţia se află într-o corespondenţă biunivocă numită regulă de interpretare. Procesul comunicării se poate reprezenta schematic, astfel: mesaj emițător → codificare → semnal → decodificare → mesaj receptor.
În istoria comunicațiilor se pot menționa două etape importante, și anume inventarea tiparului în 1440 de către Gutenberg, dar mai ales, apariția relativ recentă a Internetului, tehnologie care permite schimbul de informații la scară planetară.
Utilizarea limbii de către diverși subiecți, capabili să comunice oral sau în scris, constituie limbajul, care, după Pavlov, reprezintă cel de-al doilea sistem de semnalizare.
Spre deosebire de limbajele umane, caracterizate printr-o mare bogăție de semnificații, în tehnica de calcul se utilizează limbajele de programare, care sunt concepute după reguli precise și nu admit interpretări nuanțate.
Știința care studiază limba ca sistem comunicațional se numește lingvistică, ramura teoretică a acesteia fiind împărțită în domenii distincte, mai mult sau mai puțin independente: fonetica, fonologia, morfologia, semiotica, stilistica etc. Lingvistica teoretică se ocupă de găsirea universaliilor lingvistice, adică de proprietățile pe care toate limbile le au în comun.
O analiză profundă a semnificației unei limbi ca mijloc de comunicare se face în cadrul semioticii (gr. semeiotike = semn), disciplină creată pentru studiul general al semnelor, care a fost dezvoltată de Charles Sanders Peirce, Ferdinand de Saussure, Charles Morris etc.
Semiotica, numită și semiologie, cuprinde trei părți principale:
- semantica – pune în evidență relațiile dintre semne și obiectele desemnate;
- sintaxa – cercetează raporturile dintre semne în construcțiile formale;
- pragmatica – analizează modul în care omul înțelege și folosește semnele.
În procesul de semnificare (semiosis), specialiștii fac distincție între obiectul sau entitatea desemnată (referentul sau denotatul), semnificația sau informația transmisă (sensul), elementul material prin care se redă semnificația (semnul-vehicul), precum și subiectul logic sau interpretul care ține seama de semn și de semnificația sa în cursul comunicării. Semnul lingvistic se caracterizează atât prin semnificant (reprezentare grafică sau acustică), cât şi prin semnificat (concept) şi capătă valoare cognitivă numai în cadrul sistemului integrat al limbii.
Ferdinand de Saussure, autorul „Cursului de lingvistică generală”, afirmă: „Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari și în care valoarea unuia din termeni rezultă din prezența simultană a celorlalți ”.
Elementele specifice unei limbi sunt cuvintele, care, în exprimarea orală, sunt alcătuite din sunete (foneme), grupate în silabe pe baza unor criterii de articulare, iar în exprimarea scrisă, sunt alcătuite din litere, la care se adaugă semnele grafice de punctuaţie.
Dacă în lingvistica tradițională, cuvântul reprezintă centrul de interes, la majoritatea structuraliștilor unitatea fundamentală a gramaticii devine morfemul.
Se poate afirma sugestiv că evoluția culturii și civilizației se află sub semnul Cuvântului, omul fiind o ființă socială fragilă, dar gânditoare, capabilă să transmită idei și emoții prin limbaj articulat, fapt care îi asigură un rol dominant în devenirea vieții pe Terra .
Un mesaj profund despre semnificația “Cuvântului” este transmis prin Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a creștinismului, în care se menționează: “La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul ”. Descifrarea mesajului a fost larg dezbătută de teologi și încă mai provoacă dispute printre gânditori.
Decidenții dintr-o lume marcată de conflicte ar trebui să reflecteze la următorul citat din înțelepciunea religiei creștine: “Viața și moartea stau în puterea limbii, iar cei ce o iubesc îi vor mânca roadele”. (Proverbe 8:21)
Înțelegerea pe deplin a miracolului uman în filogeneză trebuie raportată la ipostazele de homo faber, ludens, sapiens şi loquens (care vorbește / comunică). Într-adevăr, gândești, cânți, scrii, te rogi, îți exprimi sentimentele, ești numit și evaluat prin cuvinte, iar trecerea prin această lume este înregistrată tot prin cuvinte. Sintagma “nu are cuvânt” din mentalul colectiv este sugestivă pentru exprimarea lipsei de încredere în cineva care nu-și respectă promisiunile, minte sau manipulează, deci nu este dorit în preajmă.
Într-o caracterizare sugestivă, Grigore Vieru (1935-2009), autorul poeziei „În limba ta”, este poetul fără țară, care a murit cu dor de România Mare, este patriotul care a afirmat: „Poezia, pentru mine, reprezintă dragostea de pământ, de pământul din care te tragi, iubirea pentru limba strămoșilor tăi”.
Pentru posteritate, rămâne elocventă mărturisirea emoționantă a lui Grigore Vieru, rostită la Ipotești, în data de 15 ianuarie 2000: „Eu am trecut Prutul foarte târziu – dacă unii au visat să ajungă în cosmos şi au şi ajuns în cosmos – eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul. Am reuşit abia în ’73. Îmi amintesc că poetul Nichita Stănescu nu mai ştia cum să mă bucure şi într-un miez de noapte mi-a spus: «Hai Grigore să îţi arăt casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul – casa lui Titu Maiorescu. Hai, Nichita». Şi am mers şi am mers, ne-am oprit în faţa unui gard înalt. Eu am încercat să mă uit şi atunci Nichita, care în 70 era înalt ca un brad şi frumos şi voinic, m-a luat în braţe şi m-a ridicat pe umeri şi m-a întrebat «Vezi casa, Grigore? O văd, Nichita!». Nu era nici o casă, nimic – aflasem mai târziu că acea casă fusese demolată prin anii 1950. Practic, ea exista doar în imaginaţia lui Nichita şi în imaginaţia mea. Astfel de pe umerii lui Nichita am văzut casa în care Eminescu a citit pentru prima oară Luceafărul, iar, de pe umerii lui Eminescu, am văzut ţara”.
Limba română face parte din categoria de limbi neolatine sau romanice, alături de italiană, franceză, spaniolă, portugheză, catalană, provensală, retoromană și dalmată.
Majoritatea cuvintelor din limba română sunt moștenite din latina vorbită (populară, vulgară), deosebită de varianta cultă, și intră atât în fondul principal (peste 60 % din aproximativ 1500 de cuvinte), cât și în restul vocabularului, care este format din circa 120 000 de cuvinte. Pe de altă parte, tot romanii și-au lăsat amprenta asupra gramaticii limbii române, precum și asupra unor tradiții și obiceiuri transmise peste veacuri.
Perioada de formare a limbii române din latină a început în anul 274, odată cu retragerea trupelor romane din nordul Dunării, sub conducerea împăratului Aurelian, și a continuat până în secolul al VII-lea prin asimilarea unui substrat lingvistic geto-dacic de circa 160 de cuvinte, multe fiind legate de viața pastorală, precum baci, cioban, brânză, zer, ciomag.
Limba geto-dacă face parte din ramura tracă a limbii comune indo-europene, această ramură lingvistică fiind vorbită în trecut pe teritoriile actuale ale României, Bulgariei, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și Ungariei.
Popoarele migratoare au contribuit într-o anumită măsură la formarea limbii române, mai ales triburile slave care au traversat teritoriul actual al României în secolele VI-VII, influența slavă manifestându-se atât prin contact direct cu populațiile slave, cât și pe cale cultă, prin intermediul slavonei bisericești (bazată pe slava veche), care a fost utilizată în scop liturgic și administrativ până în secolul al XVIII-lea.
Vocabularul limbii române conține aproximativ 10% cuvinte de origine slavă, care se referă la mediul geografic (ex. dumbravă, văzduh), la corpul uman (ex. gât, obraz), la ocupații (ex. a clădi, brazdă, plug) sau la religie (ex. monah, sfânt).
În Evul Mediu au fost integrate în vocabular și cuvinte de origine maghiară (ex. chip, hotar), turcă (ex. cafea, acadea, chiftea, bacșiș, chibrit) și greacă (ex. argat, crivăț).
Se estimează că, pe lângă cele 25% cuvinte de origine latină și 10% cuvinte de origine slavă, limba română conține cuvinte de origine turcă (4%), greacă (2%), maghiară (2%), germană (2%), franceză (38%), engleză (3%) etc. La acestea se adaugă și unele cuvinte cu origini comune: rusă, bulgară, sârbă, albaneză.
În lucrarea sa, Descriptio Moldaviae (1716), concepută în limba latină, Dimitrie Cantemir susține că s-a scris cu litere latine până la Conciliul de la Florența (1432), domnitorul Alexandru cel Bun fiind cel care a trecut la alfabetul chirilic și limba slavă pentru a împiedica răspândirea catolicismului în țară. Această ipoteză a fost promovată și de către marele cărturar Mihail Kogălniceanu în revista Alăuta Românească.
Alți învățați, precum Timotei Cipariu, Bogdan Petriceicu Hașdeu și Dimitrie Onciul, pe baza unor argumente de ordin filologic și istoric, au afirmat că limba slavă a fost introdusă în țările române în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor.
Denumirea de „rumână” sau „rumâniască” asociată limbii române este atestată în scrierile din secolul al XVI-lea ale unor călători străini, precum și în mai multe documente.
Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este “Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung”, din anul 1521, scrisă în alfabet chirilic, prin care este informat judele Brașovului despre atacurile iminente ale turcilor. Alte documente vechi în care este specificat termenul de limbă română sunt Palia de la Orăștie (1581) și Letopisețul Țării Moldovei (1647).
În 1544 a fost tipărit la Sibiu „Catehismul românesc”, publicație românească care s-a pierdut, prima tipăritură care s-a păstrat fiind „Evangheliarul slavo-român” (1551-1553) al lui Filip Moldoveanul. În anul 1560, episcopul Pavel Tordaşi a realizat culegerea „Cântece religioase calvine”, prima lucrare română cu litere latine.
Alfabetul chirilic a fost utilizat până în secolul al XIX-lea, înlocuirea sa după modelul italian fiind propusă de Ion Heliade Rădulescu, cel care a schimbat în lucrările sale o mulțime de cuvinte din slavonă, maghiară sau greacă în italiană sau latină. Un merit deosebit al lui Ion Heliade Rădulescu este realizarea la București, în anul 1829, a primului ziar în limba română, denumit „Curierul Românesc”.
Procesul de instituționalizare a limbii române ca limbă oficială s-a derulat în perioada cuprinsă între secolele al XI-lea și al XVIII-lea, când au fost traduse primele cărți în limba română, iar utilizarea alfabetului latin a devenit predominantă, biserica având un rol important în evoluția lingvistică prin traducerea unor texte religioase și utilizarea lor în slujbe.
Anul 1780 marchează intrarea în epoca modernă a limbii române prin tipărirea la Viena a gramaticii lui Samuil Micu, intitulată „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autorul fiind un reprezentant al Școlii Ardelene care a folosit latina ca limbă a textului.
Observație. În Muntenia și Transilvania, alfabetul latin a devenit oficial în anul 1860, iar după doi ani și în Moldova, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza fiind înființate primele universități din țară – cea de la Iași (1860) și cea de la București (1864).
Epoca modernă cuprinde trei faze: premodernă sau de modernizare (1780 -1830), faza modernă (1831-1880), respectiv faza contemporană (după 1880).
Faza premodernă se caracterizează prin conștientizarea procesului de relatinizare a limbii, editarea de manuale școlare, apariția primelor lucrări normative în limba română, tipărirea primelor reviste și ziare în limba română, înființarea la București, de către Gheorghe Lazăr, a primei școli cu predare în limba română în cadrul academiei domnești Sfântul Sava.
Faza modernă se caracterizează prin dezvoltarea stilurilor literare (științific, administrativ și beletristic), apariția unor publicații – precum Dacia literară (fondată de Mihail Kogălniceanu), Propășirea și Gazeta de Transilvania – care au promovat idei de naționalism romantic și au contribuit la formarea ideologiei participanților la revoluția de la 1848.
Pe lângă Mihail Kogălniceanu, alți promotori importanți ai pașoptismului au fost: Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, Simion Bărnuțiu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negri, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, C. A. Rosetti etc.
După unirea Principatelor Române, la inițiativa lui C. A. Rosetti a fost fondată în data de 1 aprilie 1866 Societatea Literară Română, având ca scop standardizarea ortografiei, formalizarea gramaticii și a vocabularului limbii române, precum și promovarea publicațiilor literare și științifice. Societatea Literară Română a devenit la 1 august 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 a fost denumită Academia Română.
A doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă pentru literatura română epoca marilor clasici, cunoscută și ca perioada junimistă, având ca reprezentanți de seamă pe Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan Slavici și alții.
În poezia „Scrisoarea III” a lui Mihai Eminescu, limba este folosită drept criteriu pentru identificarea unei națiuni, așa cum rezultă din versurile următoare: Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,/ Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,/ La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;/ Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Un rol esențial în promovarea limbii române și a valorilor naționale l-a avut Societatea Junimea, care a fost înființată la Iași, în anul 1863, de către cinci intelectuali, inclusiv Titu Maiorescu și Petre Carp. Organul de presă al junimiștilor a fost revista Convorbiri literare, lansată la Iași, în data de 1 martie 1867, ultimul număr fiind tipărit în 1886, iar între 1886 și 1944 apare la București avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi.
Perioada interbelică poate fi considerată epoca de aur pentru literatura română; dintre marii scriitori interbelici se menționează: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu,Vasile Voiculescu, Ion Pilat, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu etc.
Limba română a fost unitară până în secolele X-XI, perioada în care s-a divizat în patru dialecte: unul nord-dunărean (denumit dacoromân) și trei sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân), cu mențiunea că unii specialiști consideră cele patru dialecte ca limbi separate.
Dacoromâna prezintă variante regionale, numite graiuri, caracterizate prin particularități fonetice, lexicale și gramaticale, care permit totuși înțelegerea reciprocă între vorbitori.
Unitatea în diversitate a spiritualității românești este dovedită prin faptul că graiurile dacoromâne (muntenesc, oltenesc, bănățean, ardelenesc, crișean, maramureșean, moldovenesc) se caracterizează printr-o unitate lingvistică remarcabilă, deși prezintă particularități fonetice, lexicale și gramaticale specifice zonei în care sunt utilizate.
După secolul al XVI-lea, odată cu apariția textelor scrise, dialectul dacoromân a evoluat progresiv până la limba literară actuală, lexicul fiind îmbogățit în epoca modernă prin pătrunderea unor neologisme din alte spații lingvistice, mai ales cel englez și cel francez, pe măsura dezvoltării culturii și civilizației, inclusiv a științei, tehnicii și tehnologiei.
Pe lângă împrumuturi din alte limbi, formarea unor termeni românești noi s-a obținut și prin derivare, schimbarea valorii gramaticale sau compunerea unor cuvinte existente deja în vocabular. Pe de altă parte, prin mecanismele interne de adaptare a limbii la condițiile socio-culturale, unele cuvinte vechi (arhaisme) au ieșit din uz, regionalismele au căpătat o circulație restrânsă la anumite zone, iar termenii de jargon și argotici sunt utilizați doar de anumite categorii de vorbitori cu scopul de a impresiona sau de a păstra secretul convorbirilor, influența acestora fiind redusă.
Un aspect unic al limbii române este faptul că are un vocabular latin care funcționează cu reguli gramaticale de tip latin, slav și o combinație a acestora. De exemplu, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca în latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibridă între latină și slavă, iar infinitivul se evită (ca în limbile slave).
Româna este limba cu diverse proverbe și zicători, exprimate „pe înțelesul tuturor” cu cuvinte puține și conținut bogat, având la bază înțelepciunea populară transmisă prin viu grai.
Limba română este limbă oficială în România și Republica Moldova, fiind vorbită de aproximativ 25 de milioane de persoane din aceste țări, de comunități stabile din țări învecinate României (Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina) și de marea diasporă românească.
Ziua Limbii Române este sărbătorită în România pe 31 august, fiind instituită prin Legea 53/2013, însă în Republica Moldova se sărbătorește încă din 1990, înainte de independența țării, proclamată la 27 martie 2013. Limba română a intrat în patrimoniul UNESCO prin „dor” și „doină”, două cuvinte ce exprimă emoții într-atât de specifice culturii românești, încât traducerea lor în alte limbi este aproape imposibilă.
Comunicarea verbală este una din cele mai vechi și mai importante forme de interacțiune umană, care s-a perfecționat odată cu evoluția gândirii și a relaționării omului în mediul social.
Nu numai informațiile transmise prin cuvinte contează, ci și modul în care se comunică este important, având în vedere că transmiterea pe cale orală a unui mesaj este completată uneori prin comunicarea non-verbală, exprimată prin gesturi, mimică, mers, postura corpului, contact vizual.
În procesul comunicării verbale, în funcție de situație, trebuie controlate și reglate tonul și volumul vocii, ritmul, intonația, pauzele, accentul și viteza vorbirii.
Prin limbajul non-verbal se pot dezvălui informații despre starea emoținală a celui care comunică, ca de exemplu bucuria, uimirea, tristețea, frica, dezgustul sau disprețul.
Comunicarea verbală reprezintă o posibilitate deosebit de eficientă de transmitere a informației și permite diverse moduri de exprimare a unui mesaj: dialog, monolog, expunere, raport, prelegere.
Emițătorul unui mesaj trebuie să se exprime clar și în concordanță cu starea de spirit și interesele celor care îl ascultă, să fie autentic, să folosească tonalitatea și cuvintele potrivite, precum și cele mai adecvate forme de argumentare, să urmărească reacțiile auditoriului pentru a face corecțiile necesare în conținut și în modul de prezentare, să răspundă concis la întrebări și să accepte critici, să utilizeze adecvat limbajul non-verbal pentru a capta atenția, să respecte interlocutorii prin adoptarea unui ton deschis, cald și politicos.
La nivel psihic, cuvintele unei limbi se află în corespondență cu un sistem logic de noțiuni, evoluția acestuia fiind corelată cu dezvoltarea ființei umane în condiții sociale și istorice de o mare diversitate. Noțiunea este o unitate logică elementară prin care se reflectă în planul cunoașterii raționale o clasă de obiecte și fenomene de natură materială sau spirituală.
În analiza structurală a unei noțiuni, se ține seama că însușirile reflectate (note), care formează conținutul (comprehensiunea), se referă la o anumită clasă de obiecte, denumită sferă sau extensiunea noțiunii. Pentru definirea clară a unei noțiuni este necesar să fie precizate atât conținutul, cât și sfera la care se referă.
Între noțiuni se pot stabili trei raporturi de concordanță, și anume:
• raport de identitate, dacă sferele noțiunilor coincid;
• raport de ordonare, bazat pe operația de incluziune dintre sferele noțiunilor respective, fiecare mulțime din șir fiind inclusă în următoarea;
• raport de încrucișare, în cazul în care intersecția dintre sferele noțiunilor este o mulțime nevidă, diferită de oricare dintre ele.
Observație. În cazul raportului de ordonare termenul subordonat se numește specie, iar termenul supraordonat este denumit gen.
Pe de altă parte, există două raporturi de opoziție între noțiuni care au sferele disjuncte:
• raport de contrarietate – se stabilește între terrmenii care reprezintă speciile diferite ale aceluiași gen, cu condiția ca genul să aibă cel puțin trei specii.
• raport de contradicție – se stabilește între:
a) termenii care reprezintă speciile unui gen având numai două specii;
b) doi termeni care nu au nici o însușire în comun;
c) un termen (T) și tot ceea ce există în afara extensiunii sale (non-T).
În cazul vocabularului, raportul dintre conținutul cuvintelor și forma acestora determină patru grupe lexicale, și anume:
• sinonime, au același înțeles, dar forme diferite;
• omonime, au aceeași formă, dar înțeles diferit;
• antonime, au forme diferite și înțeles opus;
• paronime, cuvinte asemănătoare ca formă, dar diferite ca înțeles – de exemplu a evalua și a evolua sau originar și original.
Orice limbă reprezintă un sistem organizat de cuvinte, care este caracterizat printr-o structură gramaticală formată din morfologie (studiază părțile de vobire) și sintaxă (stabilește regulile îmbinării cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze).
Se menționează următoarele părți de vorbire:
• subiect – element sintactic despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului;
• predicat – arată ce se spune despre subiect (conferă acestuia o acțiune, o caracteristică, o stare, o identitate sau o însușire);
• atribut – determină un substantiv sau un înlocuitor (pronume, numeral) al acestuia;
• complement – determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție.
Propozițiile sunt comunicări uzuale având fiecare câte un singur predicat, fiind clasificate astfel:
• după scop: – enunțiative (propriu-zise, optative, imperative)
– interogative (propriu-zise, optative)
• după formă: – afirmative
– negative
• după alcătuire: – simple
– dezvoltate
Morfologia și sintaxa se află într-o strânsă legătură, având în vedere că părțile de vorbire îndeplinesc în propoziție diferite funcții sintactice sau asigură conexiuni fie între părțile de propoziție, fie între propozițiile unei fraze – pentru a-i conferi unitate și înțeles precis.
Între propozițiile unei fraze pot să existe două feluri de raporturi, și anume:
1) de coordonare, atunci când fiecare propoziție are un înțeles de sine stătător;
2) de subordonare, în cazul când înțelesul unei propoziții depinde de o parte de vorbire din propoziția regentă.
Propozițiile principale sunt propoziții care nu sunt subordonate altor propoziții, fiind clasificate în trei categorii: independente, coordonate și regente.
Pe de altă parte, propozițiile coordonate sunt de mai multe feluri:
• copulative – sunt legate prin conjuncții copulative (și, nici) sau prin locuțiuni conjuncționale (precum și);
• adversative (care se opun) – sunt introduse prin conjuncții adversative (ci, dar, iar,însă);
• disjunctive (care se exclud) – sunt introduse prin conjuncții disjunctive (ori, sau, fie);
• conclusive (cu rol de concluzie) – sunt introduse prin conjuncții conclusive (deci, așadar).
Pentru a exprima raporturile logice între cuvinte, grupuri sintactice, propoziții și fraze, care formează unități aparte din punct de vedere al înțelesului, pe lângă procedeele gramaticale, în vorbire se folosesc pauzele, intonațiile, întreruperea șirului comunicării; aceste situații sunt marcate în scris prin diverse semne de punctuație – punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog și de pauză, parantezele, punctele de suspensie.
Te invit, stimate cititorule, să reflectezi la unele cugetări din tezaurul de înțelepciune universal despre limbă și comunicare:
• Limba este o formă de gândire umană, posedând o logică internă despre care omul nu știe nimic. (Claude Levi Strauss)
• Timpul schimbă toate lucrurile; nu există niciun motiv pentru care limba ar trebui să scape de această lege universală. (Ferdinand de Saussure)
• Hainele sunt artificii semiotice, cu alte cuvinte, mecanisme de comunicare. (Umberto Eco)
• Limba este un proces de creație liberă; legile și principiile ei sunt fixe, dar maniera în care sunt utilizate principiile generării este liberă și infinit variată. Orice interpretare și folosire a cuvintelor implică un proces de creație liberă. (Noam Chomsky)
• Fără limbaj, gândul este o vagă şi necunoscută nebuloasă. (Ferdinand de Saussure)
• Cuvintele fără gânduri nu ajung niciodată la ceruri. (William Shakespeare)
• Limba adevărului este simplă. (Euripides)
• Grație cuvintelor, am fost în stare să ne ridicăm deasupra animalelor; și, datorită cuvintelor, am fost capabili să ne coborâm adesea sub nivelul demonilor. (Aldous Huxley)
• Limitele limbii mele reprezintă limitele lumii mele. (Ludwig Wittgenstein)
• Limba ne forțează să percepem lumea așa cum ne este prezentată de om. (Julia Penelope)
• Dacă îi vorbești unui om într-o limbă pe care o înțelege, cuvintele tale vor ajunge la mintea lui. Dacă îi vorbești în propria limbă, cuvintele ajung la inima lui. (Nelson Mandela)
• Nu este suficient să vorbești, trebuie să vorbești clar pentru ca cuvintele tale să aibă putere. (William Shakespeare)
• Limba este un oraș la construirea căruia fiecare om a adus câte o cărămidă. (Ralph Waldo Emerson)
• Dacă romanii ar fi fost obligați să învețe limba latină, n-ar mai fi avut deloc timp să cucerească lumea. (Heinrich Heine)
• Cel care nu cunoaște limbi străine nu știe nimic despre propria limbă. (Johann Wolfgang von Goethe)
• Eu vorbesc cu toată lumea în același fel, indiferent dacă este omul care strânge gunoiul sau directorul universității. (Albert Einstein)
• Când vorbeşti mult, aproape întotdeauna spui şi ce n-ar trebui spus. (Confuncius)
• Când vorbești, repeți ceea ce știi deja; când asculți, poți învăța ceva nou. (Dalai Lama)
• Pentru cel cu minte ageră, puţine cuvinte ajung. (Vergiliu)
• A vorbi fără a gândi, înseamnă a trage fără a ţinti. (Cervantes)
• Secretul de a fi plicticos este acela de a spune totul. (Voltaire)
• Înainte de a scrie, învăţaţi să gândiţi. (Nicolas Boileau)
• După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot aşa vor fi şi cele pe care le vei auzi. (Homer)
• Scrie pentru a fi înțeles, vorbește pentru a fi ascultat, citește pentru a crește.( Lawrence Clark Powel)
• Peștii se prind cu undiţa, iar oamenii cu vorba. (William Shakespeare)
• Iubirea este cel mai frecvent cuvânt în toate limbile lumii și cel mai profanat în toate zilele. (François Charles Mauriac)
• Nu locuiești într-o țară, locuiești într-o limbă. (Emil Cioran)
• Am fost mereu uimită de varietatea lingvistică a limbii române, de metaforele pe care le conține. E o altă dimensiune a sinelui, pe care ţi-o conferă, de parcă aş avea două staţii, una a limbii pe care o întrebuinţez, alta, cea oferită de cuvântul echivalent al celeilalte limbi, care oferă o altă imagine. Limba română mă însoţeşte permanent, o am în cap, chiar dacă scriu în limba germană. Mă însoțesc, întotdeauna, imaginile celeilalte limbi. (Herta Müller)
• Limba maternă reprezintă leagănul vieții, în care omul ascultă cântecele de iubire și de dor, doinele de jale din baladele poporului și ritualurile bocitoarelor la despărțirea de lumea celor vii, dar cele mai răsunătoare cântări sunt colindele, cântecele patriotice și cântările biblice. (Maria Filipoiu)
• A cultiva o limbă, va să zică a o curăța de tot ce nu este al său și nici nu poate simpatiza cu dânsa, a pune tot lucrul și toată vorba la locul său, a boteza fiecare idee cu numele său, a o scăpa de tot ce poate să fie echivoc și a o face să exprime ce gândește cineva, iar nu alta. (Ion Heliade Rădulescu)
• O cultură care nu dezvoltă o limbă capabilă să exprime noțiunile civilizației, nu se poate ea însăși dezvolta, rămânând tributară unei culturi străine a cărei limbă o folosește. (Nicolae Iorga)
• O limbă nu este numai un complex de sunete, de forme combinate și schimbate într-un fel sau altul; ea mai este semnul unui anumit fel de gândire, al unui anumit chip de viață, expresiunea stărilor sufletești și de cultură determinate de împrejurări. Din cuvintele pe care le aveam altă dată sau le-am păstrat încă, din altele pe care le-am primit mai târziu, ni se deslușește trecutul ori putem înțelege și judecata timpului de azi; singur un cuvânt ne reînviază o lume întreagă de odinioară și ne poate spune mai mult decât șiruri de însemnări istorice; și e destul să prindem din vorbirea de toate zilele câteva forme pentru ca să putem spune cum gândim și ce e cultura noastră. (Ovid Densușianu)
• Limba nu se creează nici de gramatici, nici de scriitori, ea iese din conlucrarea instinctivă a colectivității naționale. Trecerea de la forma vie, dar brută, a materialului lingvistic la forma spiritualizată a limbii literare poate fi ajutată prin acțiunea conștientă a scriitorilor. Limba este creația cea mai originală și cea mai nobilă a unui popor. (Eugen Lovinescu)
• E miraculos cuvântul, pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt. Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele și cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă și alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureții sau te adapă ca roua trandafirie. (Tudor Arghezi)
• Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit și unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghițirea prin poloni, unguri, tătari și turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare și singurul sprijin al milioanelor de români care trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea și ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. (Mihai Eminescu)
• Orice ar fi, pasiune sau dorință, sete sau foame de experiență reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul Dor, care a devenit expresia oricărei dorințe și care implică ființa umană în totalitatea sa. (Mircea Eliade)
• Aforismul e o cale de comunicare cu cititorul mult mai rapidă şi mai convingătoare decât poezia şi filosofia. (Lucian Blaga)
• Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii. (Mihai Eminescu)
• Limba românească, căreia i se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, e singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii. (Timotei Cipariu)
• Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. (Mihai Eminescu)
• Visul vieții mele este să fiu cina la care stă vorbirea țării mele când îi este sete de un vin și de un viu. (Nichita Stănescu)
• Se zice că pomii la început vorbeau graiul astral, dar auzind mai apoi în preajmă cântecele limbii noastre, au muţit de mirare şi admiraţie şi de atunci, în locul cuvintelor, nu mai scot pe ramuri decât fructe. (Grigore Vieru)
• Biserica Ortodoxă este maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului, fiind păstrătoarea elementului latin, care a stabilit și a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise. (Mihai Eminescu)
• România este patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie. (Barbu Ștefănescu Delavrancea)
• Țara noastră nu are ce face cu tineri îmbătrâniți, ei îi trebuiesc bătrâni, mulți bătrâni, însă tineri. (Tudor Arghezi)
• E bine să înveţe un popor de la altul, însă nu e bine să înveţe un popor pe altul. (Grigore Vieru)
• Pentru mine, limba română este distanța dintre inimă și umbra ei, care se numește suflet. (Fănuș Neagu)
• Limba este întâiul mare poem al unui popor. (Lucian Blaga)
• Limba este cartea de noblețe a unui neam. (Vasile Alecsandri)
• Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie. (Ion Luca Caragiale)
Bibliografie
1. Adina Dragomirescu (coord.), Gramatica limbii române pentru elevi și profesori, Editura Corint, 2022
2. Ferdinand de Saussure, Scrieri de lingvistică generală, Editura Polirom, 2004
3. Gheorghe Bulgăr, Limba română, Editura Vox, 1995
4. Vasile Tudor, Alma Lux, Editura Agora, 2001