Pentru un profesor, educaţia şi cunoaşterea copilului sunt două acţiuni importante aflate pe primul loc și într-o strânsă legătură. Toate sarcinile de învăţare oferite elevului, măsurile de ameliorare sau dezvoltare şi cerinţele educaţionale, conduc către rezultate si performanţe ale elevului și ajută la dezvoltarea personalității acestuia. De aceea, cunoașterea elevului este foarte importantă deoarece cadrul didactic poate descoperi trăsăturile psiho-individuale ale copiilor și poate preveni dificultățile de învățare, de adaptare la cerințele școlii.
Se știe că începerea şcolii este o schimbare majoră atât în viaţa copilului, cât şi a familiei. Copilul descoperă noi reguli, trebuie să ,,învețe”, chiar dacă în joacă, iar lipsa cunoașterii elevilor de către cadrul didactic poate încetini sau pune în dificultate angajarea, acomodarea copilului la cerințele programului.
Nu este ușor să devii școlar. Timpul liber este acum structurat altfel, apar obligații noi. Datoria cadrului didactic este de a face această trecere de la grădiniță la școală mai ușoară, fiind pentru micul elev ca un amic, iar tratarea diferențiată a elevilor trebuie să fie o prioritate. Dacă nu are în familie un program care trebuie respectat şi desfăşoară activitățile la întâmplare, nu-şi formează deprinderi de muncă ordonată şi sistematică și va întâmpina tot mai mari greutăţi în îndeplinirea sarcinilor şcolare, căutând să le evite. Încă de la început, colaborarea cu familiile copiilor este necesară pentru realizarea cu succes a cerinţelor impuse de unitatea de învăţământ unde frecventează cursurile. Învățătorul va explica familiilor necesitatea realizării unui program care trebuie să împletească munca cu odihna, pentru a progresa în ritm propriu.
Activitatea educativă trebuie să antreneze întreaga personalitate a copilului, trebuie să-i conducă pe copii spre a gândi liber şi creator, trebuie să-i antreneze să-şi exprime cu claritate gândurile, sentimentele.
În funcție de caracteristicile fiecărui elev, învățătorul va aborda diferit fiecare caz în parte, de aceea cunoașterea personalității elevului presupune o implicare intensă a cadrului didactic nu doar la nivel didactic, ci și in crearea unei relații interpersonale armonioase care să determine colaborare, ajutor, comunicare, în urma cărora elevul să fie încurajat să aprofundeze elementele de baza predate la clasă, să exploreze, să descopere conexiuni.
Încă din clasa pregătitoare învățătorul are responsabilitatea de a cunoaște elevii, de a le descoperi potențialul, de a-i încuraja să se cunoască între ei, pentru dezvoltarea încrederii în forțele proprii. Numai așa vom spune că o activitate educațională este o reușită. Cunoaşterea elevilor este premisa succesului, este cheia care deschide ușa spre viitor, este putere, elevii reușind să se dezvolte în funcție de particularitățile psiho-individuale. Succesele şi eşecurile trăite de copii, interacţiunile cu ceilalţi, manifestarea calităţilor, intereselor, abilităţilor, competenţelor, atitudinilor, reprezintă oportunităţi pentru cunoaştere şi autocunoaştere, pentru construirea propriei identităţi, a încrederii în sine pentru asigurarea succesului la şcoală şi în viaţă. Cunoașterea elevului, realizată prin diferite metode clasice (observaţia, chestionarul, fişa şcolară, teste psihologice, sociometrice, măsurători antropometrice, biografia, autobiografia, analiza produselor activităţii, experimentul), dar şi tehnici empirice (activităţi de autocunoaştere/ intercunoaştere, jurnal, observaţii spontane) pun în valoare informații semnificative despre stadiul şi evoluţia personalităţii acestuia.
Bibliografie:
1. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000;
2. Mihaela Păişi Lazărescu, Cunoaşterea elevului – condiţie a succesului şcolar în învăţământul primar, nr. 2/1991, Editura Discipol, Bucureşti.