Noțiunile de limbă sau noțiunile gramaticale se încadrează în categoria noțiunilor abstracte și științifice și se clasifică în: noțiuni fonetice, noțiuni fonologice, noțiuni lexicale, noțiuni morfologice și noțiuni sintactice.
Procesul formării noțiunilor gramaticale (morfologice și sintactice) și al creării posibilităților de a opera cu ele este de o importanță capitală pentru studierea limbii române, mai întâi în învățământul primar, și apoi în învățământul gimnazial și liceal. Se impune o clarificare între conceptul de „formare” și cel de „însușire a noțiunilor” care sunt gradual diferite.
În practica didactică, uneori, din nefericire, cele două concepte sunt confundate, așa cum au remarcat Ausubel și Robinson în lucrarea din 1981 în care se afirmă că „formarea noțiunilor trebuie distinsă de însușirea noțiunilor, proces datorită căruia copiii mai mari și adulții învață sensul unei noțiuni prin contactul cu definiția ei verbală sau prin întâlnirea ei într-un anumit context. ” Cercetarea pedagogică distinge astfel între ideea de „formare a noțiunilor” și cea de „însușire a noțiunilor”, în sensul că ultimul proces implică asimilarea prin transferul de semnificații. În lucrarea Didactica limbii române, doamna profesor doctor Mihaela Secrieru pune în evidență faptul că în cadrul orelor de limba română „elevul trebuie să învețe să utilizeze două tipuri de noțiuni:cele care aparțin limbii și acelea care aparțin metalimbii.”
Dacă abordarea didacticistă avea în vedere mai ales asimilarea noțiunilor teoretice, modelul curricular impus prin Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română, clasele V-VIII din 2009, urmărește integrarea și raportarea acestor noțiuni în/la practica limbii, astfel că „predarea–învățarea va urmări limba literară în funcțiune, în varianta ei scrisă, orală, iar nu ca sistem abstract” și că „interesează viziunea comunicativ-pragmatică [. . . ], nu predarea în și pentru sine a unor cunoștințe gramaticale, ci abordarea funcțională și aplicativă a acestora, în calitatea lor de elemente care contribuie la structurarea unei comunicări corecte și eficiente” . În Nota de prezentare a Programei școlare pentru disciplina limba și literatura română, clasele V-VIII din 2017, este specificat scopul studierii disciplinei Limba și literatura română, aceasta vizând „construirea profilului absolventului de gimnaziu, având ca obiectiv atingerea unui nivel intermediar de deţinere a competenţelor-cheie” , absolvent care trebuie să dețină mai multe competențe, printre care și comunicarea în limba maternă, adică în limba română. Conform programei școlare din 2017, care esteîn vigoare în anul școlar 2018-2019, pentru clasele a V-a și a VI-a,limba română este o disciplină complexă, care cuprinde, în manieră integrată, trei componente: componenta lingvistică, componenta interrelațională și componenta estetică și culturală”În ceea ce privește componenta lingvistică, se apreciază faptul că „în gimnaziu, învățarea corectă și dirijată a normei limbii literare exercită un rol reglator asupra corectitudinii exprimării, raportând la norma limbii române standard achizițiile lingvistice ale elevilor din perioada anterioară de școlaritate.”
Modelul curricular impus prin programa școlară din 2009 mută accentul de pe însușirea metalimbii, mai exact a noțiunilor gramaticale teoretice, pe vehicularea cu aceste noțiuni, în practica limbii, în vorbire. Demersul didactic actual este cel rezultat din simbioza celor două viziuni, model văzut ca o modalitate eficientă de formare a noțiunilor lingvistice, deoarece observarea fenomenului lingvistic în dinamica limbii nu se poate realiza, decât după o solidă asimilare a noțiunilor teoretice. Profesorul de limba română beneficiază azi de modelul ultimei gramatici, din 2005, care introduce în definirea și descrierea conceptelor/ categoriilor/ claselor gramaticale o viziune integratoare, părțile de vorbire fiind definite semantic, sintactic și morfologic. În predarea noțiunilor gramaticale, e bine să fie îmbinate criterii diverse. După modelul oferit de Gramatica limbii române, 2005/ 2008, aceste criterii sunt : criteriul formal, criteriul semantic, criteriul logic și criteriul pragmatic.
Criteriul logic
În predarea noțiunilor/conceptelor gramaticale, apelul la logică este uneori indispensabil, așa cum se întâmplă,de exemplu, în cadrul orelor de sintaxă, în însușirea și înțelegerea circumstanțialelor (la nivelul propoziției și la nivelul frazei), a complementului de agent, numit și subiectul logic al propoziției, în sesizarea insuficienței semantice a verbelor copulative. De exemplu, la clasa a VII-a, în anul școlar 2018-2019, când s-a aplicat programa școlară aprobată în 2009, în unitatea de învățare dedicată verbului și categoriilor gramaticale specifice acestuia, este introdusă în predarea diatezei pasive funcția sintactică de complement de agent, definit ca un complement necircumstanțial, desprins din sfera complementului indirect,care arată de cine este făcută acțiunea unui verb /unei locuțiuni verbale tranzitiv/e la diateza pasivă, a unui participiu cu sens pasiv sau a unui verb reflexiv cu sens pasiv.
Exemple: Grădina de floria fost săpată de elevi./ Proiectul realizat de tine este reușit./ E băgat în seamă de superiori./ Țevile se sudează de către muncitori.
Tot la raționamentul logic apelăm atunci când trebuie să disociem subordonata circumstanțială de cauză (CZ) de aceea de scop sau finală (C. S. /F) sprijinindu-ne pe logica temporalității acțiunilor exprimate de cele două subordonate în raport cu regentele lor.
În GALR sunt prezentate următoarele exemple: CZ –„Fiindcă tot am venit,/ să vedem cuibul poetului. /” (Rebreanu L. I. 184)/ CS(F) –„Pentru ca să nu-l prindă arșița soarelui/. . . ș-au făcut umbrelă/. ”(Drăghici R. 57). În primul exemplu se observă faptul că timpul cauzalei este anterior acțiunii din regentă, la fel ca și în exemplul următor: De aceea face sport/, fiincă-i place mișcarea în aer liber. /Timpul finalei este posterior regentei sale, aspect vizibil din exemplul preluat din GALR așadar, mai întâi a fost făcută umbrela, iar posterior, aceasta a protejat de arșiță.
În urmă cu mai mulți ani, studiile de gramatică promovau, în analiza faptelor de limbă, criteriul gramatical, cel logic fiind repudiat. S-a constatat însă, că există situații în care un fapt sintactic nu coincide cu cel semantic. Este bine să-i obișnuim pe elevi cu motivarea unui fapt de limbă prin punctul de vedere gramatical, însă acolo unde permite contextul, este indicat să apelăm la raționamentul logic. Criteriul logic nu poate fi absolutizat, deoarece, chiar dacă gramatica și logica au în comun stabilirea de reguli, aceste reguli sunt diferite. Concepte care provin din logică precum propoziție, atribut, predicat etc. , au în gramatică accepțiuni diferite. În sens gramatical, propoziția se referă la forma materială a judecăților. O judecată poate fi formulată prin diferite forme gramaticale sinonime. Categoriile gramaticale, deși au ca punct de plecare conceptul de categorie din logică, se definesc prin alte trăsături, multe din ele fiind de natură pur formală. Enunțurile interogative, injonctive, prescriptive reprezintă în gramatică (dacă satisfac condițiile predicativității) propoziții, în timp ce, în logică, ele nu sunt considerate propoziții. În realizarea obiectivelor sale, gramatica apelează la o serie de metode precum:observarea, pentru sesizarea asemănărilor (sau a identităților), analiza, pentru diferențierea însușirilor esențiale de cele neesențiale, analogia, pentru reglarea asociațiilor, operație în elaborarea progresivă a noțiunilor. Acestor metode li se adaugă constituirea unor liste de atribute definitorii (explorarea simultană/succesivă și centrarea pe anumite atribute) demonstrația, învățarea prin problematizare în scopul testării unor ipoteze.
La clasele mici, a III-a și a IV-a, învățătorul oferă ca modele de construcție a subiectului propoziții în care acesta are poziție preverbală (în fața verbului cu funcție de predicat) și se exprimă printr-un cuvânt care are ca referent o ființă cum este exemplul propoziției: Maria citește.
O astfel de abordare este necesară în învățământul primar, din cauza vârstei fragile a elevilor, dar, nu este recomandată la gimnaziu, când poziția subiectului în propoziție este pre și post verbală și se diversifică gama de părți de vorbire prin care se exprimă.
Criteriul semantic
După cum îi sugerează și numele, potrivit acestui criteriu, în predarea diferitelor noțiuni gramaticale, vor fi urmărite relațiile dintre semnele verbale (cuvintele) și ceea ce este înțeles prin ele (referenții). Unele clase gramaticale sunt definite exclusiv pe baza acestui criteriu. De exemplu numeralul, definit în unul dintre auxiliarele școlare utilizate la clasă,ca „parte de vorbire flexibilă care denumește un număr (doi), numărul obiectelor (cinci pâini), ordinea obiectelor în numărare (al treilea), repartizarea obiectelor (câte patru), repartizarea sau ordonarea acțiunilor (de șase ori, a șasea oară)” sau pronumele definit de același autor ca „parte de vorbire heterogenă, care ține locul unui substantiv.”
Criteriul semantic poate fi aplicat și în cazul subclasificărilor părților de vorbire, precum : substantive colective/ defective; verb personal/ impersonal sau a clasificării complementelor circumstanțiale/ circumstanțialelor : de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop etc.
În activitatea de predare propriu-zisă, cadrul didactic nu va utiliza în formularea definițiilor, termeni de tipul semem, definit ca sensul lexical alcătuit din trăsăturile distinctive numite seme (lexicale, semantice,s calare), ci va prelua criterii de natură semantică în explicarea și înțelegerea diferențelor, care uneori sunt foarte fine, dintre cuvinte din același câmp lexico-semantic. De exemplu, în diferențierea între pronumele nehotărâte și cele negative, diferențierea între verbele personale și cele impersonale se va apela la explicarea sensului lexical al fiecărui lexem în parte.
Criteriul pragmatic
În predarea diferitelor noțiuni gramaticale vor fi urmărite relațiile dintre semnele verbale (cuvinte) și utilizatorul lor, deoarece „predarea –învățarea va urmări limba literară în funcțiune, în variantele ei scrisă,orală, iar nu limba ca sistem abstract” , așadar, nu interesează codul lingvistic ca sistem autonom, ci ipostaza de limbă vorbită (parole), care reprezintă limba în funcțiune și prin intermediul căreia se realizează actele de vorbire. „Limbajul verbal este un fenomen uman, real și total care trebuie pus în manifestările lui vii legate de om și împrejurările în care trăiește și activează acesta.” Din această calitate a sa, rezultă o puternică determinare socială, dar și individuală, de care profesorul de limba română trebuie să țină cont. Acesta va introduce în predarea noțiunilor gramaticale sau metatextuale criterii extralingvistice:contextul social și psihologic. Categoria gramaticală a persoanei, specifică pronumelui și verbului,se definește prin situarea față de interlocutor astfel: persoana I arată la singular (eu) persoana care vorbește, iar la plural (noi) un grup care include persoana vorbitorului; persoana a II-a arată la singular (tu) persoana căreia i se adresează vorbitorul, iar la plural (voi) un grup din care face parte interlocutorul; persoana a III-a arată obiectul (el,ea) sau obiectele (ei, ele) despre care se vorbește, când acestea sunt altele decât persoana I și a II-a. Acest criteriu este folosit și în predarea unor noțiuni gramaticale precum: argou, jargon, regionalism, arhaism, vocativ, construcții incidente etc.
Criteriul sintactic
Conform Tatianei Slama-Cazacu „gruparea unităților lexicale în părți de vorbire pune în evidență particularități care se manifestă la nivel sintactic, ca posibilități de asociere și morfologic, sub aspectul variației flexionare gramaticale.” În predarea diverselor noțiuni de limbă, se va ține cont de relațiile ce se stabilesc între cuvinte, de jocul combinațiilor (asocieri și restricții). Astfel, în recunoașterea statutului de substantiv al unui cuvânt, contextul diagnostic joacă un rol important, combinarea cuvântului cu un adjectiv facilitând la stabilirea valorii morfologice.
Criteriul formal
Acest criteriu este utilizat destul de des, în special în cadrul orelor de predare-învățare a părților de vorbire. Alături de contextul diagnostic utilizat, de exemplu, în stabilirea valorii morfologice de substantiv a unui cuvânt, prin combinarea cu un adjectiv, criteriul formal, ce se referă la comportamentul flexionar al cuvintelor, va putea fi utilizat astfel: dacă în cazul adjectivului, genul se schimbă în funcție de genul substantivului pe care acesta îl însoțește, la substantiv, genul este fix. Este necesar ca elevii să cunoască această trăsătură, deoarece astfel vor disocia substantivele derivate de la adjective de baza lor (exemplu: o frumusețe, o bunătate, un singur gen, respectiv feminin; frumos, frumoasă, două genuri, respectiv, masculin și feminin).
[1] David P. Ausubel, Floyd G. Robinson, Învățarea în școală. O introducere în psihologia pedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981, p. 71.
[2] Mihaela Secrieru, Didactica limbii române, p. 87.
[3] Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română, clasele V-VIII, aprobată prin ordin al ministrului Nr. 5097/09. 09. Nota de prezentare,București, 2009, p. 1.
[4] Ibidem, p. 2.
[5] Programa școlară pentru disciplina Limba și literatura română, clasele V-VIII , p. 3.
[6] Ibidem ,p.4.
[7] Cristian Hoaghea, O gramatică pragmatică a limbii române, Editura Trend, Pitești, 2011, p. 134.
[8] Ibidem, p. 62.
[9] Programa școlară pentru disciplina limba și literatura română, clasele V-VIII, 2009, p. 1.
[10] Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica, o știință a comunicării, Editura All, București, 1999, p. 10.
[11] Valeria Guțu Romalo (coord. ), Gramatica limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, București, 2005, vol. I, p. 41.