Societatea contemporană, cu spectaculoasele si rapidele transformări, angajează în acest complex proces toate domeniile sociale, chiar şi pe acelea care în trecut erau mai puţin mobile, producând pretutindeni mutaţii fundamentale şi schimbări de optică în structurile tradiţionale. E firesc, deci, ca în acest proces să fie angajat şi domeniul educaţional. Putem afirma că în acest domeniu este pe cale să se săvârşească o revoluţie care poate egala sau întrece pe cea tehnico-ştiinţifică din zilele noastre.
În aceste condiţii, e necesar ca pedagogia să-şi reconsidere unele din conceptele ei fundamentale, tocmai pentru a putea face faţă problemelor practice din ce în ce mai multe şi mai acute pe care le pune procesul formării adecvate a omului de azi. Pedagogia devine din ce în ce mai mult o „ştiinţă prospectivă, întrucât ideea de învăţământ şi cea de viitor sunt indisolubil legate” (P. Apostol, 1972, p. 60). De altfel, aceasta va fi de aici înainte condiţia primordială a ştiinţei educaţiei: măsura în care ea va putea să precizeze în linii fundamentale tipul viitoarei personalităţi şi modalităţile adecvate de formare a acesteia.
Pornind de la ideea fundamentală că omul este scopul oricărei activităţi sociale, modelarea personalităţii active şi creatoare capătă o pondere sporită astăzi. „Personalităţile sunt continuum-uri dinamice, iar dacă este important să descoperim conţinutul, organizarea şi performanţa lor într-un moment dat, este şi mai important să aflăm procesul prin care ele se dezvoltă, creşte şi se transformă.” (Ralph Linton, 1968, p. 47).
Lumea de astăzi cere din ce în ce mai mult ca indivizii să se adapteze la situaţii noi, să caute soluţii originale în probleme neprevăzute. Istoria acestor eforturi omeneşti, materializată în mari invenţii şi descoperiri, este istoria creativităţii, darul cel mai de preţ al omului, care i-a permis să făurească primele unelte, să stăpânească natura prin ştiinţă şi tehnică, să făurească un peisaj nou pe planeta noastră şi să pătrundă în spaţiul cosmic. Orice acţiune este o creaţie, după cum afirma şi J.P. Sartre: „Pentru noi, acţiunea dovedeşte existenţa; fiecare gest marchează figuri noi pe pământ; fiecare tehnică, fiecare unealtă dă naştere unei semnificaţii pe pământ; lucrurile au atâtea înfăţişări câte feluri de a le utiliza există; ajungem la cunoaşterea deplină a ciocanului numai atunci când îl folosim pentru a ciocăni; cunoaştem cuiul atunci când îl batem în perete şi peretele numai când batem cuiul în el.” (apud G. Mialaret, 1972, p. 90)
Misterul creativităţii a fascinat spiritul uman din timpuri imemoriale. „Progresul omenirii nu este posibil fără activitatea creatoare, teoretică sau practică a oamenilor. Din acest motiv este firesc ca activitatea creatoare să fie considerată ca forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti.” (Al. Roşca, 1972, p. 24) Mai întâi de toate omul nu trebuie doar să-şi estimeze judicios potenţele, ci să le valorifice integral şi eficient. Irosirea energiilor umane exilează omul în afara fluxului viu al acestei lumi condamnându-l la o existenţă sterilă, lipsită de bucuria umană a muncii şi a creaţiei. Modalitatea cea mai profundă şi mai mobilă de fructificare a combustiei umane este creativitatea, singura formă de energie a planetei, care nu cunoaşte margini. Noua educaţie insistă asupra stimulării iniţiativei, asupra autoactivităţii, asupra imaginaţiei creatoare.
Creativitatea este o proprietate generală a sistemului psihic uman şi a macrosistemelor socioculturale. Ea se relevă ca esenţială şi definitorie pentru existenţa umană în toate etapele ei şi sub toate formele ei. Fiecare descoperire nouă necesită o invenţie pragmatico-epistemică şi fiecare invenţie sau creaţie se ăntemeiază pe elemente şi relaţii ale descoperirilor reflectorii.
Fenomenul real şi firesc al creaţiei este dependent, în mare, de condiţiile dezvoltării istorice şi urmează cursul acesteia. Forţa creatoare a omului este indisolubil legată de devărurile obiective şi nu se poate manifesta în gol, fiind subordonată procesului de transformare a lumii.
Conform multor specialişti contemporani, creativitatea este o formaţiune mult mai complexă decât inteligenţa, pe care o include ca pe o valoroasă componentă instrumentală. Cercetările confirmă teza conform căreia nivelul de creativitate nu se poate determina în funcţie de nivelul de inteligenţă, între acestea apărând frecvent corelaţii prea puţin semnificative. În schimb, testarea motivelor şi atitudinilor creative poate reprezenta un indicator destul de sigur al nivelului de creativitate. Rezultatele înregistrate pentru persoanele înalt creative au relevat că flexibilitatea este un factor definitoriu pentru inteligenţă, factor care poate avea sau nu un curs original de dependenţă de motivele şi atitudinile persoanei. De aceea apreciem că flexibilitatea este mai mult o dispoziţie pentru creaţie decât un factor al ei. Divergenţa, condiţie şi factor de seamă al creaţiei, depinde întro măsură mult mai mare de imaginaţie decât de motive şi atitudini.
Spre deosebire de învăţământul tradiţional, centrat pe însuşirea de cunoştinţe, în învăţământul modern se pune accent pe caracterul formativ-educativ al procesului de învăţământ, pe dezvoltarea proceselor psihice, printre care creativitatea ocupă un loc important. Acesta este şi motivul pentru care „Legea învăţământului” prevede în primele sale articole că idealul educaţional al şcolii româneşti constă în: dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individului și formarea personalităţii autonome şi creative.
Am ales să abordez această tema datorită schimbărilor multiple care se produc în cadrul societăţii şi mă gândesc la asaltul de informaţii la care sunt supuşi copiii din ce în ce mai mult prin intermediul televizorului, calculatorului, internetului. Într-o formă latentă şi în proporţii diferite creativitatea există în fiecare copil. Consider că trebuie să le stimulăm exprimarea liberă; să le încurajăm căutările, explorările, dorinţa de cunoaştere; să le dezvoltăm puterea de interpretare şi spiritul de independenţă, imaginaţia creatoare prin: transpunerea unor personaje noi în situaţii cunoscute sau invers; formularea de întrebări de tipul: „ce s-ar întâmpla dacă…”; canalizarea curiozităţii şi găsirea unor modalităţi de a o satisface.
La vârsta şcolară mică este necesară stimularea potenţialului creativ al copiilor, necunoscut sau neexprimat încă, prin: cunoaşterea şi exersarea aptitudinilor; mobilizarea resurselor; susţinerea manifestărilor printr-o motivaţie intrinsecă. Încă de la această vârstă trebuie cultivate unele valori precum originalitatea, perseverenţa, interesele cognitive şi artistice.
Tehnicile creative care sunt importante pentru dezvoltarea ulterioară a creativităţii copilului sunt modelajul, desenul şi pictura, colajul, teatrul, dramatizarea, jocul, marionetele, dansul, muzica. Acestea au un caracter interdisciplinar, putând fi integrate în orele de limba română, educaţie plastică, abilităţi practice etc.
Obiectivele urmărite prin aplicarea acestor tehnici creative se referă, în general, la întreaga personalitate a copilului şi în particular la următoarele aspecte: dezvoltarea capacităților de exprimare verbală şi nonverbală a dorințelor, sentimentelor, trăirilor; respectul față de sine şi încrederea în sine; strategii personale de rezolvare a problemelor şi a conflictelor intra- şi inter – personale; spargerea blocajelor emoţionale; dezvoltarea valorilor morale şi spirituale.
Cu ajutorul acestor tehnici şi exerciţii creative pot fi ameliorate timiditatea, labilitatea emoţională, probleme de integrare în şcoală, stima de sine şi respectul faţă de sine reduse, negativismul, nervozitatea accentuată, hiperactivitatea, tulburările de limbaj, randamentul şcolar slab.
Scopul acestor tehnici creative este de a aduce o schimbare, alături de creaţia unui lucru/ obiect concret (idee, obiect, poveste). Acestea reprezintă una din căile principale de interacţiune cu copilul, oferindu-i libertate de exprimare şi manifestare a dorinţelor, trebuinţelor, a nevoilor, a opiniilor şi a atitudinilor sale.
Dintre factorii care stimulează creativitatea reţinem: motivele creatoare: autorealizare şi afirmare, satisfacţii morale, pasiune, atracţie faţă de probleme noi, dificile și atitudini creative- finalizare şi obiectivare a ideilor, receptivitate faţă de nou, asumarea riscului, iar în ceea ce priveşte factorii inhibitori ai procesului creativ am relevat existenţa a două categorii: preponderent individuale, datorate modului de comportare a persoanei în situaţii noi (rezistenţă minimă la eşec, neîncredere în forţele proprii, conformism intelectual, insuficientă dorinţă şi perseverenţă pentru a realiza un lucru nou); predominant psihosociale (incorectitudine şi inexactitate a sistemului de apreciere şi recompensare a rezultatelor, birocratism, receptivitate redusă faţă de ideile cu grad mare de noutate). Ceea ce trebuie reţinut este faptul că nu există copil dezvoltat normal intelectual să nu fie înzestrat cu un potenţial creativ într-o măsură mai mare sau mai mică şi că acest potenţial să nu poată fi restructurat funcţional sau optimizat pe calea unei influenţe educaţionale corespunzătoare.
Operativitatea intelectuală este fundamentul psihofiziologic al învăţării creative şi calitatea acesteia depinde în mare măsură de mobilitatea, reversibilitatea şi generalitatea sistemelor operatorii de ansamblu ale inteligenţei.
Învăţarea creativă este o învăţare prin descoperire care conduce la formarea unei personalităţi creative, productive, valoroase.
Bibliografie
1. Alport, G. , „Structura şi dezvoltarea personalităţii”, E.D.P., Bucureşti, 1981
2. Apostol, P., „Omul anului 2000”, Junimea, 1972
3. Golu, P., Zlate, M., Verza, E, „Psihologia copilului”, E.D.P., Bucureşti, 1993
4. Mialaret, G., „Introducere în pedagogie”, E.D.P., Bucureşti, 1972
5. Popescu Neveanu, P., „Creativitatea în învăţare”, Revista de pedagogie, nr 1/1980
6. Roşca, Al., „Creativitatea”, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
7. Zlate, M., „Introducere în psihologie”, Casa de Cultură SANSA SRL, Bucureşti, 1994