Multe se pot spune despre copilărie, că multe s-au trăit în această frumoasă etapă a vieții, cea mai îndrăgită și plină de bucurii. Pornind de la cuvintele lui Ion Creangă, „nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești,(…), parcă-mi saltă și acum inima de bucurie”, cred că fiecare dintre noi are frumosul sentiment de bucurie când se întoarce în copilărie. Aceasta este strict legată de familie, de locul natal și de cei mai fericiți ani din viață.
Ce facem când ne confruntăm cu cazuri de copii nefericiți?
Este perioada fără griji, plină de joc și joacă, fără responsabilități majore, fără probleme, fără a știi ce înseamnă suferința în adevăratul sens al cuvântului. Căutându-mi cuvintele, în minte îmi răsar imagini ale propriei copilării, pline de culoare, de bucurie, de dragostea unor părinți care s-au străduit să nu-mi lipsească nimic, să nu am griji și să mă bucur în fiecare zi de viață. Mi-au insuflat valorile iubirii, respectul față de mine și de ceilalți, precum și valorile adevărului și ale conduitei corecte. Sunt fericită! Mă număr printre cei care, îmi place mie să spun „am avut noroc”. Ceea ce am fost învățată, am dăruit. Am dăruit familiei mele, copiilor mei, precum și elevilor mei. Sloganul meu de căpătâi este „Fiecare zi cu soare!”, iar acest soare semnifică bucuria și veselia. Toate se pot rezolva. Nimic nu este imposibil, trebuie doar bunăvoință și încercare. Copilăria de astăzi e diferită de cea de ieri. Grija noastră, a adulților, a îndrumătorilor, a părinților trebuie să fie mai mare. Copiii sunt vulnerabili și asta ne crește responsabilitatea. Tentațiile negative sunt mai multe și mai dese de cum erau odată, iar nevoia de iubire și de protecție este mai mare acum.
Ce facem când ne confruntăm cu cazuri de copii nefericiți? Care nu au protecție în familie, au lipsuri majore, ca de exemplu de mâncare și îmbrăcăminte și se simt abandonați. M-am confruntat și mă confrunt cu astfel de cazuri. Din păcate, în jurul meu sunt și copii nefericiți, care nu au cunoscut și nu știu ce înseamnă o copilărie fericită, nu cunosc iubirea, nu sunt apreciați, protejați și apărați. Aici mă raportez la acele familii în care lipsurile materiale sunt foarte mari, iar copiii sunt doar surse de venit, dar și ei trebuie să consume, moment în care apare furia aparținătorilor din motiv că nu vor să împartă. Aceste cazuri sunt extrem de grave, dar și des întâlnite în școlile din țara noastră. Acești copii ajung destul de repede părinți din dorința de a avea și ei un câștig. Se formează astfel un lanț interminabil de călăi ce se condamnă unii pe alții la nemernicie.
Fără să vrem, fiecare dintre noi ajungem să nu mai privim lucrurile obiectiv, ci să vedem lumea prin lentilele fumurii ale propriei experiențe de viață. Aici mă îndrept mai ales spre cazurile de copii abuzați fizic și intelectual de părinți care au așteptări mai mari decât potențialul copiilor. Fiecare copil e unic. Unii au performanțe mai mari, alții mai mici. E foarte important ca un părinte să înțeleagă limita propriului copil și să nu încerce să i-o depășească. Sunt multe cazuri de părinți care forțează extrem de mult această limită, iar arma principală pe care o folosesc este bătaia.
În momentul în care intervine bătaia, copilul e pierdut. Durerea fizică îi anulează toate valorile. Ne place nouă să spunem că „bătaia e ruptă din rai”, dar eu consider că e ruptă din iad. Și cei care lovesc își pierd demnitatea. Aceștia de fapt sunt copii loviți și ei consideră că așa este corect. Psihoterapeutul Cătălina Hetel spunea că „mamele care au avut o copilărie dificilă dovedesc adesea o încredere scăzută în propriile forțe, o imagine greșită despre sine, izolare, stres, acceptarea violenței ca pe o fatalitate, imposibilitatea de a stabili relații adecvate, normale cu propriul copil dar și cu restul familie sau al societății”. De cele mai multe ori, părinții care au suferit în timpul propriei copilării construiesc cu copiii lor același gen de relații din cauza cărora au suferit ei înșiși.
În experiența mea de dascăl am observat astfel de cazuri. Am obiceiul să-i mângâi pe cap sau pe obraz când le vorbesc. Copiii loviți în familie au reflexul de a se retrage, crezând că este o lovitură. Le ia puțin timp până se obișnuiesc că doamna nu-i lovește, ci doar îi mângâie. E trist… Simt cum mă podidesc lacrimile, dar mă străduiesc să îi ajut, iar părinților le atrag atenția în mod subtil că nu este normal, că trebuie să-i iubim, să-i înțelegem, să-i ajutăm și să-i acceptăm așa cum ni i-a dăruit Dumnezeu.
În concluzie, copilăria poate fi una fericită, plină de bucurie, de împliniri și lipsită de griji, însă în același timp poate fi și foarte grea, chinuită și plină de necazuri. Menirea noastră de dascăli este să ne străduim să le facem copilăria fericită acelor copiii care au nevoie, să-i îndrumăm, să-i sprijinim și să le arătăm că este posibil să fie fericiți.