Transferul a suscitat de timpuriu atenția cercetătorilor, însă contra-transferul sau transferul terapeutului către pacient nu s-a bucurat de același interes. Ca și cum psihoterapeutul s-a ocupa numai de lumea interioară a clientului, iar reacțiile și trăirile sale ar fi lăsate în plan secund sau neglijate. Într-o terapie, atât transferul cat si contratransferul furnizează informații importante asupra procesului si relației terapeutice, de aceea contratransferul este considerat la fel de important ca transferul.
1. Importanța contratransferului în psihoterapie
Problema contratransferului în terapie pentru un psihoterapeut cognitiv-comportamental cu formare în psihoterapia integrativă m-a pus față în față cu dilema neutralității binevoitoare. Răspunsul l-am găsit în însăși natura muncii de terapeut și etica ei. Ca psihoterapeuți, cunoaștem în mod direct propria experiență, reacțiile subiective în timpul sesiunilor sau când ne concentrăm asupra reacțiilor noastre la pacienți între sesiuni. Conștientizarea sentimentelor față de client sau pacient este cheia. Înțelegerea a ceea ce este contratransferul și cum poate fi valorificat într-o terapie, chiar de către psihoterapeuți de altă orientare decât cea psihanalitică, este fundamentală.
Este important ca terapeuții să-și cunoască și controleze tendința de a participa la contratransferul inconștient, dezvoltând granițe sănătoase și rămânând atenți la posibila perturbare a relației terapeutice prin contratransfer. Mulți terapeuți contemporani își împărtășesc deschis sentimentele cu pacienții și folosesc contratransferul în mod conștient, pentru a înțelege și valorifica diferențele dintre propriile experiențe și experiențele pacienților.
Dacă actul de contratransfer nu este conștientizat și controlat de psihoterapeut, poate avea efecte negative asupra alianței terapeutice. Faptul că psihoterapeutul este capabil să conceptualizeze și să gestioneze contratransferul protejează alianța terapeutică și creează baze sănătoase de dezvoltare. Deși contratransferul este un concept psihodinamic, există o recunoaștere generală în cadrul diferitelor abordări terapeutice că este o parte comună a experienței zilnice a terapeutului.
Relația dintre pacient și analist este bidirecțională într-un mod complex. Nu este o relație simetrică: pacientul și analistul au funcții diferite în interacțiunea care se desfășoară în procesul terapeutic. Contratransferul este conceptul folosit de psihanaliști pentru a aborda participarea analistului în relație.
În psihoterapie, contratransferul poate include o varietate de comportamente, inclusiv o dezvăluire excesivă de sine din partea terapeutului sau un interes necorespunzător pentru detaliile irelevante din viața pacientului. Cercetările sugerează că este frecvent ca terapeuții să experimenteze contratransfer (Gelso, 2013). Cu o pregătire adecvată, psihoterapeutul poate conștientiza și analiza contratransferul, cu scopul integrării cu succes în procesul terapeutic.
2. Evoluția conceptului de contratransfer
Conceptul de contratransfer are o lungă istorie în psihanaliză. Cu toate că noțiunea de contratransfer (Gegenübertragung) a fost introdusă de Sigmund Freud, o întâlnim foarte rar în scrierile sale. Freud a conceptualizat contratransferul ca răspunsuri inconștiente ale analistului la inconștientul clientului, considerându-l ca un potențial „impediment” în analiză.
Contratransferul este înțeles în mod obișnuit ca răspuns emoțional-cognitiv al terapeutului la pacient (Gabbard, 2004). APA (2007) definește contratransferul ca reacții ale terapeutului (inconștiente, adesea conștiente) la pacient și la transferul lui, bazate pe propriile nevoi și conflicte psihologice ale terapeutului, neexprimate sau dezvăluite prin răspunsuri conștiente la comportamentul pacientului. Analistul conștientizează și analizează contratransferul pentru a-l utiliza cu succes în cadrul procesului terapeutic.
Începând cu anii 1950, contratransferul a început să fie semnificativ din punct de vedere clinic pentru analiști. După Heimann, „răspunsul emoțional imediat al analistului la pacientul său este un indicator semnificativ pentru procesele inconștiente ale pacientului și îl ghidează spre o înțelegere mai deplină” a pacientului (1949, p. 83).
Winnicott (1950) a descris două aspecte ale contratransferului: „subiectiv” și „obiectiv”. Contratransferul subiectiv se referă la „experiențele personale și dezvoltarea personală a unui analist” iar contratransferul obiectiv la „reacția terapeutului la personalitatea și comportamentul real al pacientului, bazat pe observația obiectivă” (p.350). Cercetările au arătat că buna gestionare a contratransferului este asociată cu rezultate mai bune ale terapiei (Hayes, Gelso & Hummel, 2011). Terapeuții experimentează frecvent contratransferul ceea ce poate fi problematic (Gabbard, 2001).
Reacțiile de contratransfer au originea în conflictele și vulnerabilitățile terapeutului, chiar dacă este evocat sau provocat de comportamentul clientului: „Ceea ce este evocat de la pacient este cel mai bine privit ca fiind pur și simplu afectarea sau cunoașterea terapeutului, sau poate afectarea și / sau cunoașterea evocate de pacient” (Gelso și Hayes, 2007, p. 82).
Searles a prezentat problemele ridicate de contratransfer în cazul stărilor limită la pacienţii borderline sau psihotici. El consideră că identitatea analistului nu trebuie sǎ refuleze emoțiile care apar în contratransfer, ci să favorizeze conştientizarea lor, deoarece pacientul are nevoie ca analistul sǎ le poată experimenta înainte ca el sǎ le poatǎ integra în eul sǎu. Ego-ul analistului trebuie să fie puternic. Psihanalistul experimentează tensiuni și conflicte între id (impulsuri, afecte și fantezii doritoare ale iubirii, ura și a lor) combinații variate), ego (procese mentale relativ raționale și orientate spre realitate) și superego (cereri morale, idealuri și interdicții, inclusiv vinovăție și nevoi pentru fie pedeapsă, fie reparare).
3. Identificarea concordantă și identificarea complementară
Prima lucrare a lui Racker dintr-o serie de lucrări originale despre natura contratransferului a apărut în 1948 (Observații despre contratransfer ca instrument tehnic). În această contribuție importantă, Racker descrie transferul și contratransferul ca fiind angajat într-un dialog intens continuu, care joacă un rol central în progresul unei terapii analitice. Pentru Racker, contratransferul acționează ca un fel de ghid sau busolă, alertând analistul despre ceea ce are loc în interiorul pacientului și în analiza în ansamblu. În același an, el a prezentat a doua lucrare care explorează contratransferul ca o componentă dificilă a travaliului analitic.
Racker subliniază importanța fantasmelor pacientului asupra contratransferului analistului, analiza acestora constituind o parte importantă a analizei transferului. Identificarea concordantă este o formă de contratransfer în care analistul se identifică cu pacientul și cu experiența lui. Modul în care analistul funcționează într-o relație de obiect dă dimensiunea care poate fi un obstacol în analiză (contratransfer complementar sau transfer al analistului asupra pacientului său). Identificarea complementară crește, iar înțelegerea scade. Pe măsură ce analistul se va poziționa în locul obiectului pacientului, îl va înțelege mai puțin pe pacient. O altă diferență importantă între poziția analistului şi cea a pacientului său este că analistul nu îi comunică pacientului verbal gândurile care pot apărea spontan, ci îi transmite informații despre sine însuși la nivel nonverbal.
Conform dicționarului APA (2009), identificarea complementară este o formă de contratransfer în care analistul se identifică cu un obiect (persoană) semnificativ în viața pacientului și experimentează efectele pe care obiectul le va avea în raport cu pacientul. Acesta poate proiecta sentimente de neglijare parentală asupra analistului și implică faptul că analistul îl ignoră. Acest lucru induce sentimente de vinovăție în analist, care se simte ca părintele respingător, neglijent. Este numită și contratransfer complementar în psihanaliză.
Mulți analiști au considerat ideile lui Racker despre contratransfer destul de radicale prin faptul că au deschis subiectul spinos al răspunsului emoțional al analistului la pacient, într-un mod onest cu privire la provocările pe care le-a prezentat. Totuși, Racker a găsit în contratransfer un instrument clinic valoros. Accentul său pe rolul central al contratransferului, precum și interacțiunea transfer-contratransfer continuă să informeze și astăzi teoria și practica psihanalizei. Contribuția lui Racker la teoria contratransferului a fost extrem de influentă și este considerată printre cele mai importante evoluții ale teoriei clinice din tradiția kleiniană, deși Klein ignora în mare măsură rolul contratransferului. Racker este considerat unanim ca fiind unul dintre cei mai originali și creativi analiști din istoria psihanalizei.
Bibliografie
1. American Psychological Association. (2009). APA concise dictionary of psychology. Washington, DC: American Psychological Association.
2. Betan, E., Heim, A. K., Conklin, C. Z., & Westen, D. (2005). Countertransference phenomena and personality pathology in clinical practice: An empirical investigation. American Journal of Psychiatry, 162, 890-898. doi: 10.1176/appi.ajp.162.5.890.
3. Dahl, H., Rossberg, J., Bogwald, K., Gabbard, G., & Hoglend. P. (2012). countertransference feelings in one year of individual therapy: An evaluation of the factor structure in the Feeling Word Checklist-58. Psychotherapy Research, 22, 12-25.
4. Epstein, L., Feiner, A.H. (1979). Countertransference: The Therapist’s Contribution to Treatment—An Overview. Contemp. Psychoanal., 15:489- 513
5. Fliess, R. (1942). The Metapsychology of the Analyst. Psychoanal Q., 11:211-227.
6. Gabbard, G. (2001). A contemporary psychoanalytic model of countertransference. Journal of Clinical Psychology, 57, 983-991. doi: 10.1002/jclp.1065
7. Gelso, C., & Hayes, J. (2007). Countertransference and the therapist’s inner experience: Perils and possibilities. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum.
8. Heimann, P. (1950). On Counter-Transference .International Journal of Psycho-Analysis v.31, p. 81.
9. Houzel, D. (2003). L’enveloppe psychique : concepts et propriétés. Dans D. Anzieu et al.(Eds.), Les enveloppes psychiques (p. 43-73). Paris : Dunod
10. Kohut, H. (1959). Introspection, Empathy, and Psychoanalysis—An Examination of the Relationship Between Mode of Observation and Theory. J. Amer .Psychoanal. Assn., 7:459-483.
11. LaFarge, L. (2007). Commentary on “The Meanings and uses of Countertransference,” by Heinrich Racker. Psychoanal Q., 76:795-815.
12. Kring, A. M., Johnson, S. L., Davison, G. C., & Neale, J. M. (2010). Abnormal psychology. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.
13. Searles, H. F. (2017). Concerning transference and countertransference. Psychoanalytic Dialogues, 27(2), 192–210.
14. Winnicott, D. (1949). Hate in the counter-transference. The International Journal of Psychoanalysis, 30, 69-74.
15. Tarnopolsky, A. (1995). Teaching countertransference. Canadian Journal of Psychoanalysis, 3(2), 293-313.