Multitudinea modelelor și teoriilor comunicării poate fi explicată prin utilizarea poziţiei reprezentanţilor Şcolii de la Palo Alto, care subliniază că orice comportament uman are valoare comunicativă: „Dacă admitem că, în cadrul unei interacţiuni, orice comportament are valoare de mesaj, adică reprezintă o comunicare, reiese că, vrem, nu vrem, nu putem să nu comunicăm. Activitate sau inactivitate, vorbă sau tăcere, totul are valoare de mesaj”. (Pânişoară, I.-O., 2015, p. 28)
Faptul că „totul este comunicare” implică existenţa mai multor tipuri de comunicare socială:
- comunicarea intrapersonală este comunicarea desfăşurată în forul interior al fiecărui individ, în şi către sine;
- comunicarea interpersonală este comunicarea directă dintre două sau mai multe persoane aflate faţă în faţă;
- comunicarea de grup sau în organizaţii implică comunicarea între membrii grupurilor, respectiv dintre membrii grupurilor şi alţi oameni;
- comunicarea publică presupune discursul persuasiv al reprezentanţilor organizaţiilor către o multitudine de receptori;
- comunicarea de masă înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros sub formă de productie de carte, presă scrisă, transmisii radio sau de televiziune, internet. (Drăgan, I., 2007, pp. 17-18, Marinescu, V., 2003, pp. 17-20).
Chiar dacă complexitatea comunicării generează o multitudine de definiţii, se poate identifica caracterul dual şi complementar al acestora. De asemenea, elemente sau componente comune se regăsesc în modele sau teorii diferite ale comunicării. Astfel, principalele elemente ale comunicării sunt:
- emiţătorul reprezintă un individ, un grup sau o instituţie care transmite un mesaj. În funcţie de modelele teoretice utilizate, pot fi întâlnite denumiri ale acestuia precum: stimul, emitent, comunicator, codificator, interpret, locutor, autor, narator, destinateur, actant, sursă;
- mesajul reprezintă ceea ce se transmite. Are două compenente fundamentale: conţinutul şi forma. În raport cu mesajul, se impun termeni precum elaborare, codare, respectiv decodare, reconstruire;
- codul este constituit dintr-un sistem de semne, reguli sau convenţii care permit constituirea mesajelor;
- canalul de comunicare reprezintă calea/traseul care permite difuzarea mesajului. Poate fi afectat de diverşi factori perturbatori, cum ar fi: filtraje, distorsiuni, bruiaje, blocaje. Canalele principale sunt undele luminoase, undele sonore, undele radio, cablurile telefonice, sistemul nervos;
- mijlocul de comunicare sau de transmitere reprezintă suportul tehnic şi fizic care asigură convertirea mesajului într-un semnal ce poate fi transmis printr-un canal. Există trei categorii de mijloace: de comunicare prezantaţionale (vocea, faţa, corpul), de comunicare reprezentaţionale (cărţi, picture, fotografii, arhitectură, decoraţii) şi de comunicare mecanice (telefonul, radioul, televiziunea, internetul);
- receptorul poate fi un individ, un grup sau o instituţie, care retraduce semnalele în mesaje şi le decodifică. În modelele unidirecţionale ale comunicării, receptorul are un rol pasiv, de consumator, faţă de emiţătorul activ. În modelele funcţionaliste, receptorul este un utilizator activ al mesajelor date de emiţător. În modelele circulare, participanţii la comunicare sunt nu doar succesiv ci şi simultan în dublă postură de emiţători şi receptori. În modelele culturale, receptorul este perceput ca un interpret activ, un negociator, un lector, un coproducător;
- feedback-ul reprezintă răspunsul verbal sau nonverbal transmis conştient sau inconştient la comunicarea altei persoane;
- contextul comunicării este constituit din cadrul în care se produce comunicarea, fiind definit de trei caracteristici: proximitate, similaritate şi apartenenţă la grup. Sunt identificate şapte contexte fundamentale: contextul spaţial (dispunerea locului), contextul fizic şi senzorial (ansamblul elementelor senzoriale captate de diferitele simţuri), contextul temporal (sensul apare în funcţie de ceea ce s-a spus anterior), contextul poziţiilor relative ale actorilor, contextul relaţional social imediat, contextul cultural de referinţă la normele şi regulile colectiv acceptate şi contextul expresiv al identităţii actorilor. (Drăgan, I., 2007, pp. 21-27, Marinescu, V., 2003, pp. 6, 51-52, Pânişoară, I.-O., 2015, pp. 48-75)
Bibliografie
Drăgan, Ioan, Comunicarea: paradigme şi teorii (Volumul I), București, RAO, 2007
Marinescu, Valentina, Introducere in teoria comunicarii. Principii, modele, aplicatii, București, Tritonic, 2003
Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Iaşi, Polirom, 2015