În discuţia referitoare la coeziunea socială, parteneriatul şcoală-comunitate devine unul dintre aspectele cele mai importante ale ei, îndeosebi pentru că în cadrul acestui parteneriat toţi actorii comunităţii pot fi mobilizaţi şi pot acţiona pentru a sprijini elevii şi familiile lor pentru a depăşi problemele cu care se confruntă, fie ele sociale, economice sau culturale. Şcoala este unul dintre cele mai importante locuri în care colaborarea cu comunitatea se poate realiza, tocmai datorită faptului că ea se află în contact permanent atât cu elevii şi familiile lor cât şi cu ceilalţi actori sociali.
Se poate spune că personalul didactic, prin contactul direct cu elevii şi familiile lor, este cel care înţelege cel mai bine toate transformările care s-au petrecut în structura familiei în ultimii ani (referitoare la ocupaţiile membrilor familiei, nivelul de trai al acestora, la nivelul valorilor, practicilor şi proiecţiilor lor de viaţă). Totodată cadrele didactice sunt martorele faptului că unii dintre elevi şi familiile lor sunt victimele marginalizării ş/sau discriminării din cauza satutului lor socio-economic sau al apartenenţei la un grup etnic minoritar, şansele lor de a reuşi în viaţa socială şi profesională depinzând în mare măsură şi de cât de multă voinţă şi interes există din partea comunităţii pentru a-i sprijini.
Cadrele didactice joacă un rol cheie în aceste situaţii, atunci când vorbim despre coeziune socială şi despre responsabilitatea civică de a dezvolta o reţea de comunicare ce ar putea conduce la implementarea unor reale acţiuni de sprijinire a elevilor şi familiilor lor.
Alain Bloom spune: „Omul este o fiinţă care trebuie să se orienteze potrivit posibilei sale perfecţiuni”. Actul educativ este un act ce ţine de sfera relaţiilor interpersonale, eficienţa sa se decide pe terenul raporturilor concrete zilnice dintre profesor şi elev. În problema relaţiei profesor-elev, pe lângă o bogată experienţă pozitivă ce s-a acumulat în decursul anilor se constată că, uneori, predomină arbitrajul, practicile învechite şi prejudecăţi pe care o atitudine conservatoare le menţine. Pentru perfecţionarea relaţiei profesor-elev este necesar să se ia în considerare obiectivele educaţiei, pe de o parte, şi psihologia tineretului contemporan, pe de altă parte, actul instructiv-educativ fiind un proces ce continuă să fie o invenţie socială.
Relaţiile dintre profesor şi clasă se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când contactul spiritual dintre profesor şi elev nu trece de zona indiferenţei( clasa nu există pentru profesor şi nici profesorul pentru clasă).Iniţiativa trebuie să aparţină însă profesorului, care ţinând seama de legea esenţială a relaţiilor afective interumane potrivit căreia: „simpatia şi bunăvoinţa naşte simpatie şi bunăvoinţă, antipatia şi ostilitatea trezesc sentimente de aceiaşi calitate”, trebuie să conducă, să dirijeze aceste relaţii şi să le structureze pe relaţii de colaborare. În urma studiilor efectuate s-a constatat că o parte dintre profesori nu reacţionează adecvat nici în cazul răspunsurilor bune (corecte) ale elevilor şi nici în cazul răspunsurilor greşite (nule) ele elevilor.
Deosebit interes psihologic prezintă reacţia acelor profesori care, după opinia elevilor, nu se bucură când aceştia dau răspunsuri corecte, ci dimpotrivă, le pare rău sau se arată surprinşi, se miră că răspund bine, stau la îndoială dacă să le pună nota, îi ironizează, etc. S-a ajuns la concluzia că, în aceste cazuri nu se respectă un principiu fundamental al educaţiei, şi anume, încurajarea printr-o judicioasă folosire a laudei şi a dojanei. Un profesor care dojeneşte mai mult decât laudă sau care nu spune nimic atunci când ar trebui să spună, nu foloseşte suficient criteriile aprecierii pozitive pentru formarea şi schimbarea comportamentului elevului.
Sursa de nemulţumire a elevilor îşi are originea în comportamentul unor cadre didactice, în imaginea deformată pe care unii elevi o au despre profesori şi profesorii despre ei. Utilizarea noilor tehnologii didactice, instruirea programată, duc în cele din urmă tocmai la selecţionarea şi întărirea comportamentelor adecvate, la realizarea în condiţii optime a conexiunii inverse, la aprecierea performanţelor şcolare ale elevilor pe baze ştiinţifice şi în condiţiile unei obiectivităţi ştiute.
După cum rezultă în urma constatărilor, o parte însemnată din profesori, în aprecierile pe care le fac asupra elevilor, pun accentul cu precădere pe eşecurile acestora, fac prognoze descurajatoare , pierzând din vedere perspectiva optimistă a viitorului elevului.
Autoritatea agresivă a profesorului trebuie înlocuită cu una întemeiată pe relaţii în care profesorul are rol de îndrumător şi coordonator al activităţii elevului. Se poate scoate în evidenţă consecinţele dezastroase pe care îl are controlul agresiv asupra elevilor. Orice încercare de a umili sau încurca un elev, mai ales în prezenţa colegilor săi, va sfârşi printr-un rezultat nedorit; elevul ori se retrage în sine refuzând să mai comunice, ori reacţionează violent faţă de încercarea de a fi încurcat sau umilit.
Indiferenţa faţă de personalitatea elevului ameninţă nevoile şi trebuinţele spirituale de bază ale acestuia faţă de sine, nevoia de răspuns afectiv din partea celor din jur, nevoia de securitate pe termen lung, de succes, precum şi nevoia de a aparţine unui grup şi a fi acceptat de acesta.
Practica şcolară tradiţională ne-a lăsat imaginea profesorului care vrea să domine elevii şi să-i subordoneze. Într-un asemenea climat nimic nu se face din convingere şi pasiune. Este necesar să se facă trecerea de la vechiul tip de relaţii la relaţii în care profesorul colaborează cu elevii.
Principala activitate a acestuia nu va fi predarea ci angajarea elevilor în investigaţii şi lucrări independente. Relaţiile bazate pe stimă şi respect reciproc reclamă şi un limbaj adecvat. Expresiile ironice şi jignitoare tulbură atitudinea elevilor faţă de profesorul lor şi îngreunează crearea unui climat favorabil muncii creatoare în clasă.
Este greşită părerea unor profesori că este suficient ca elevii să asculte explicaţiile şi doar atât. Este necesară participarea directă a elevilor în procesul de predare. O asemenea implicare devine posibilă doar atunci când predarea alternează cu perioade de întrebări-răspunsuri de verificare a conceptelor şi înţelesurilor, explicaţii şi discuţii destinate detailării acestora.
Un profesor care are o comunicare cât mai bună cu elevii trebuie să ştie să gândească modalităţi de înlăturare a unor dificultăţi şi obstacole posibile. Deseori profesorii sunt tentaţi să poarte discuţii cu elevii buni, să le asculte explicaţiile, iar cei slabi să fie marginalizaţi. În acest caz, elevii, îndeosebi cei pasivi la lecţie întâmpină o serie de obstacole, mai ales în înţelegerea noţiunilor şi în interpretarea acestora. Comunicarea trebuie făcută cu toţi elevii, antrenându-i pe fiecare în parte, în funcţie de particularităţile şi caracterul fiecăruia. Depinde, în primul rând de conduita profesorului, pentru ca toţi elevii să fie implicaţi în actul didactic. De multe ori relaţia dintre profesor şi elevii mediocri lasă de dorit. În general aceştia sunt marginalizaţi şi suferă din cauza neantrenării lor în actul de comunicare pe timpul ascultării sau predării unei teme, plecând din clasă cu lecţia neînvăţată. Aceşti elevii, cu precădere cei timizi, trebuie încurajaţi, motivaţi, antrenaţi în cadrul unei lecţii. Profesorul care cunoaşte arta comunicării şi care a dobândit aptitudini pedagogice ştie că lecţia se poate preda împreună cu clasa, că informaţia nu trebuie să fie unidirecţională, doar ca un bagaj de informaţii pe care elevul trebuie să şi le însuşească.
Rezultatele obţinute în urma cercetărilor au scos în evidenţă faptul că, cu cât formele de penalizare
(ironia, jignirea, ridiculizarea, notele proaste etc.) sunt mai des folosite, cu atât efectul lor scade. Profesorul care cunoaşte valoarea aprecierii pozitive nu se va feri de o uşoară supraapreciere a performanţelor elevului. Va aprecia pe elev mai mult decât merită, spre a-l face să merite pe deplin aprecierea, să se ridice la nivelul aprecierilor făcute. Experienţa ne arată că profesorul cu rezultate bune în activitatea lui didactică îşi îmbunătăţeşte relaţiile cu elevii slabi şi prin faptul că le acordă suficientă apreciere pozitivă. Chiar şi unele performanţe şcolare minore, profesorul care cunoaşte valoarea aprecierii pozitive, o foloseşte încercând să dezvolte în mod permanent încrederea elevilor în propriile lor forţe.
Neacordând o atenţie mai mare modului de distribuire a formelor de intrare, balanţei pedepselor şi recompenselor, a aprecierii pozitive şi negative, se poate ajunge la o depreciere a personalităţii elevului, atunci când se foloseşte în mod exagerat dojana şi mai ales, atunci când dojana nu păstrează un caracter limitat („astăzi nu ai învăţat lecţia”), ci ia forma unei deprecieri globale („ce-o să iasă din tine” sau „degeaba cheltuiesc părinţii cu tine”). Nu este deloc întâmplător că profesorii ce impulsionează elevii mai mult prin laudă obţin rezultate mai bune în procesul de educaţie. Aceştia apreciază pozitiv „elevii dificili” chiar şi pentru unele progrese minore încercând în felul acesta să dezvolte, mod permanent, încrederea elevilor în propriile forţe.
Raporturile dintre profesor şi elev nu prezintă numai o latură intelectuală. Factorul afectiv are o importanţă deosebită asupra randamentului intelectual al elevului. Crearea de bună dispoziţie în clasă reprezintă o condiţie necesară pentru evitarea eşecului şcolar. Fiecare lecţie se desfăşoară într-un climat afectiv particular, dispoziţia clasei variază în funcţie de cea a profesorului.
Prin apreciere, profesorul trebuie să schiţeze o perspectivă. Dacă un profesor spune unui elev: „din tine nu va ieşi nimic”, el nu apreciază numai o situaţie prezentă, ci exprimă şi convingerea lui asupra dezvoltării viitoare a elevului, ceea ce ar putea duce în final la un rezultat nedorit. Performanţele elevului, nu numai că nu vor creşte, ci vor scădea atât de mult încât ar putea pune în pericol dezvoltarea psihică viitoare a acestuia. De aceea, profesorii trebuie să aibă grijă ca în derularea procesului de învăţământ să nu lezeze personalitatea elevului ci să-l ajute să şi-o dezvolte, să-l ajute să înveţe, să gândească singur pentru că, atunci când va părăsi băncile şcolii să nu depindă de nimeni, cel puţin din punct de vedere intelectual.
Privind prin analogie procesul de învăţare ca pe o afacere şi elevul ca pe un partener, ar fi de dorit ca profesorul să aibă măiestria de a-l face pe elev conştient că nu poate fi dezinteresat de ora de curs, tocmai pentru că este copartener în învăţare şi are în egală măsură de câştigat.
Traducând în termeni pedagogici, elevul trebuie să fie conştient de rolul său unic în cadrul lecţiei. Pe parcursul unei ore de curs, mesajul transmis de profesor este unul singur şi totuşi, în funcţie de personalitatea şi participarea, respectiv conectarea la activitatea din clasă a fiecărui elev, modul de percepere este diferit. Astfel, în funcţie de feed-back-urile primite (verbale, paraverbale, mixte) profesorul îşi poate conduce cu mai multă eficienţă activitatea didactică. Procentajul câştigului din partea elevului va fi şi el direct proporţional cu gradul de implicare al acestuia în propria instruire.
Fişele de evaluare pot conţine şi teste de verificare a atenţiei, itemi cu alegere multiplă, itemi pereche, probleme capcană, probleme de logică discutate în timpul orei, definiţii eliptice sau exerciţii de recunoaştere a greşelilor strecurate în rezolvare. Pentru stimularea atenţiei se poate întocmi un clasament al răspunsurilor corecte.
Inoculând elevului o stare de trezire a spiritului, o dispoziţie spre nou şi problematic de fapt i se defineşte o linie directoare: „învaţă-te să cauţi singur!”. Este o idee la care concură toate formele de activitate cu elevii: lecţia, activitatea practică, examenele, manualele, culegerile de probleme, internetul. Butonul „Search” odată activat creează dependenţa şi funcţionează fără a avea un caracter elitar, nu se referă doar la elevii buni ci la toţi elevii. Astfel „ nu înveţi să desenezi uitându-te la un profesor care desenează foarte bine. Nu înveţi pianul ascultând un virtuoz.
Tot astfel […] nu înveţi să gândeşti ascultându-l pe un om care vorbeşte şi gândeşte bine” spunea Alain Bloom.
În concordanţă cu principiul participării active trebuie să ne facem din elev un partener. Şi nu orice fel de partener, ci unul activ, curios, atent, care să înveţe, un partener în care să investim încredere şi pe are să-l respectăm. Numai astfel resursele umane, temporale, materiale pe care le implicăm în procesul instructiv-educativ se vor transforma în satisfacţii. „Şi ce satisfacţie mai mare şi mai profundă poate fi decât aceea de a vedea „chipul luminat” al unui elev care a înţeles azi, care caută mâine şi care va descoperi singur, în curând, că a învăţa este un adevărat spectacol !”. a fi profesor înseamnă nu numai a poseda cunoştinţe de specialitate dar, foarte importantă este, şi capacitatea de a le transmite şi traduce didactic.
În activitatea sa, profesorul nu se raportează doar la activitatea pur ştiinţifică, ci şi la cea educaţională. Dirigintele este managerul activităţii educaţionale. Această calitate se subsumează celei de manager al actului educaţional în ansamblul său, care cuprinde şi statutul de manager al actului didactic. În calitate de diriginte profesorul are o serie de aşteptări de la elevii săi. Aşteaptă o comunicare deplină cu elevii în tot ce a ce întreprinde în plan educativ dar şi un feed-back pozitiv din partea lor. În acelaşi timp, aşteaptă să fie respectat în calitatea pe care o are. Elevii doresc ca dirigintele să fie un adevărat părinte şi prieten, în care să aibă încredere şi căruia să i se adreseze în orice situaţie.
Totodată, aşteaptă ca dirigintele să le ofere o evaluare corectă, nepărtinitoare a tot ce au ei bun sau mai puţin bun şi să fie sprijiniţi în relaţiile lor cu colegii de clasă sau de şcoală, sau chiar cu alţi profesori.
În calitate de profesor, dar mai ales de diriginte, se realizează şi o comunicare cu familiile elevilor. Astfel, dirigintele aşteaptă ca părinţii să colaboreze şi să se implice activ în actul educaţional, cerând şi să i se recunoască rolul pe care îl are în educaţia copiilor. Părinţii aşteaptă de la diriginte o evaluare corectă a propriului copil dar şi un spijin în formarea acestuia. Atunci când colaborarea dintre profesor şi diriginte, pe de o parte, respectiv elev şi părinte, pe de altă parte, se realizează pe baza unei comunicări eficiente toţi factorii implicaţi au de câştigat.
„Cuvântul cultură are două înţelesuri”, aşa cum spunea Alain Bloom: „ în accepţia sa antropologică-sociologică vrea să spună că orice fiinţă umană trăieşte în sfera unei culturi proprii, de aceea rolul profesorului este foarte important în formarea elevilor”. Tot Alain Bloom mai spune: „în această accepţie vorbim astăzi, de pildă, despre o cultură a distracţiei, despre o cultură a imaginii şi despre o cultură juvenilă. Dar cultura e de asemenea sinonimă cu „cunoaşterea”: o persoană cultă este o persoană care cunoaşte, cu lecturi solide sau oricum bine informată”, de aceea profesorul trebuie cum să ştie să comunice cu elevii.
Pentru o comunicare eficientă trebuie să ţinem seama de câteva reguli simple şi anume: dorinţa de a înţelege şi a asculta, să ştii să asculţi, disponibilitate, implicare, discernământ şi obiectivitate în evaluarea comportamentelor elevilor, onestitate, bunăvoinţă, încredere reciprocă, respect reciproc, flexibilitate în gândire, toleranţă, complementaritate, sentimentul de dăruire, găsirea unui limbaj comun, altruism, interese comune, preocupări comune, cooperare, curaj, îndrăzneală, să dai celuilalt putere, simţul umorului.
Un profesor bun trebuie să ştie calea pe care s-o aleagă pentru ca relaţia profesor-elev să fie cât mai eficientă. Profesorul trebuie să-i dea încredere elevului în forţele sale, să prindă curaj, să-l facă să se implice în relaţia de comunicare, să reuşească să-l antreneze intr-o discuţie constructivă. E necesar ca elevilor să li se transmită acea sete de cunoaştere, acea disponibilitate şi flexibilitate în gândire, dorinţa de comunicare. Profesorul trebuie să ţină seama de opiniile elevilor, de dorinţele acestora, de personalitatea fiecăruia în parte. Elevii trebuie consideraţi nişte persoane responsabile, cărora li se acordă un anumit credit.
În relaţia profesor-elev trebuie avut în vedere, nu în ultimul rând, şi personalitatea elevilor. Desigur, comportarea profesorului în clasă este condiţionată, în mare măsură, şi de atmosfera existentă, de comportarea elevilor. Contează, totodată, şi opiniile, valorile, atitudinile şi caracteristicile personale ale profesorului. De exemplu: nu este totuna dacă este sever sau nu, îngăduitor sau drastic cu elevii, flexibil sau rigid în raport cu aceştia, tolerant sau nu. Astfel spus, exercitarea rolului depinde de structura, personalitatea şi particularităţile psihice ale purtătorului acestora. Ca dovadă, fiecare profesor personifică rolul într-o manieră originală şi ajunge în cele din urmă la un stil propriu în actul comunicării educaţionale.
Aşa cum spunea Jean Jaures, „Nu putem preda altora ceea ce vrem, ceea ce ştim sau ceea ce credem că ştim; nu predăm şi nu putem preda decât ceea ce suntem”.
Relaţia profesor-elev este reciprocă. Fiecare transmite mesaje-semnale, fiecare le percepe diferit dar se influenţează reciproc. Anumite cerinţe influenţează personalitatea fiecăruia putând deveni, cu timpul, constante ale personalităţii.
Bibliografie:
– „Pedagogie”, Constantin Cucoş, Editura POLIROM, Iaşi, 1998;
– „ Pedagogie generală”, Rodica Niculescu, Editura SCORPION, 1996;
– „ Management general şi strategic în educaţie- ghid practic”, Alois Gherguţ, Editura POLIROM, 2007;
– „ managementul şi gestiunea clasei de elevi – Fundamente teoretico- metodologice”, Romiţă B. Iucu, Editura POLIRIM, 2000;
– Curs de „Managementul organizaţiei şcolare. Comunicare instituţionlă”, predat de prof. univ. dr. Dumitru Iacob şi lector. univ. drd. Diana-Maria Cismaru, 2005-2006;
– curs de „Fundamentele pedagogiei” , predat de prof. univ. dr. Emil Stan, UPG Ploieşti, 2005.