În condițiile în care discutăm despre o societate modernă în care educația trebuie să ocupe un loc important, relația dintre profesor și elev este importantă. Toate persoanele au nevoie de sprijin, ajutor și îndrumare pe parcursul procesului de creștere și dezvoltare a personalității. Identificăm în acest sens două situații: cea în care copiii sunt sprijiniți pentru a se dezvolta optim și cea în care sunt ajutați să depășească o situație de criză. Pentru a se găsi soluții la aceste situații, cei trei parteneri sociali, adică părintele, copilul și profesorul, trebuie să interacționeze, să dorească să comunice problemele cu care se confruntă, să interrelaționeze.
Comunicarea educațională sau pedagogică este acea comunicare care facilitează realizarea fenomenului educațional în ansamblul său, fără a ține seama de conținuturi, niveluri, forme sau partenerii implicați. Comunicarea didactică este o formă particulară de comunicare, obligatorie în învățare. A fi profesor înseamnă a avea cunoștințe de specialitate, dar și a avea capacitatea de a traduce, adică de a ști ce, cât, cum, în ce fel, cui? etc.
Relațiile de comunicare pot fi: de transmitere de cunoștințe; de concentrare a atenției asupra unei sarcini date, pe parcursul desfășurării activității; de solicitări adresate cadrului didactic de către elevi; de răspuns al elevilor la solicitările cadrului didactic și invers; de reacție, care poate fi acceptare, respingere, apreciere etc.
Procesul instructiv-educativ este un proces continuu care se bazează pe dialogul continuu între profesor și elev. Puterea fizică, puterea poziției pe care o ai în clasă, puterea resursei de care dispui sunt importante și, desigur, ocupă un loc important în menținerea disciplinei la clasă, dar să nu uităm că acestea nu ne ajută și nu produc rezultate pe termen lung. O amenințare scurtă, promisiunea unei recompense sau o mustrare pot da rezultate de moment.
Să luăm exemplul unui elev care deranjează buna desfășurare a activității: „Încetează acum sau ieși afară!” Copiii sunt destul de isteți ca să testeze răbdarea profesorului, să-l determine pe acesta să ofere recompense din ce în ce mai mari sau să amenințe cu pedepse stricte. Dacă acest lucru nu este bine gestionat de către profesor, copilul-problemă devine imun la pedepse. Prin urmare, profesorul este condiționat să facă ce-și dorește elevul, în timp ce încearcă din răsputeri să evite acest lucru.
Pentru evoluția copilului, comunicarea reprezintă unul dintre aspectele fundamentale ale adaptării. De asemenea, cercetările au confirmat că atunci când părinții sunt implicați în activitățile de parteneriat cu școala, rezultatele elevilor sunt mai bune, iar rata de eșec este mai scăzută. Dezinteresul părinților față de rezultatele copiilor poate constitui o barieră în calea comunicării eficiente între profesor și elev. Sarcina profesorului este să îi informeze pe părinți cu privire la modul în care se pot implica activ în viața și modul de lucru al copiilor. Sistemul educativ nu își găsește singur căile prin care își poate îmbunătăți performanța și modul de lucru dacă nu există implicare din partea părinților.
În concluzie, putem spune că modul în care comunică toți factorii implicați în procesul instructiv-educativ determină prezentul, dar și viitorul copiilor, aceștia fiind beneficiarii direcți ai seriozității cu care ne implicăm în toate fazele procesului educativ.
Bibliografie
Anucuța, L., Psihologie școlară, Editura Excelsior, Timișoara, 1999.
Verza, E., Verza, F., Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, București, 2000.
Vrășmaș, E., Consilierea și educația părinților, Editura Aramis, București, 2002.