Dezvoltarea psiho-socială a copilului este influenţată de relaţiile care se stabilesc între el şi ceilalţi, şcoala are nevoie să devină un spaţiu de siguranţă în care elevii îşi dezvoltă abilităţile şi pasiunile, susţinuţi de profesori care ştiu să motiveze şi să ofere sprijin. O parte importantă a procesului instructiv educativ este comunicarea.
„După cum vor fi vorbele pe care le vei spune, tot aşa vor fi şi acele pe care le vei auzi.” – Homer
În literatura de specialitate comunicarea este un termen complex, cu multe ramificaţii, care cuprinde un număr mare de ştiinţe, astfel poate să fie definită din punct de vedere psihologic, psihosocial, filosofic, matematic, pedagogic etc. Jean Lohisse afirmă: „ fiecare domeniu al cunoaşterii are definiţia sau definiţiile lui care accentuează, după caz, schimbul, contactul, transferul, transportul, energia, informația… .”
În lucrarea „Comunicarea eficientă”, Ion-Ovidiu Pânişoară prezintă principalele teorii ale comunicării:
- Teoria matematică asupra comunicării – a avut un rol important pentru modul în care putea fi înţeles procesul comunicării;
- Teoria cibernetică – tinde să se focalizeze pe interacţiunile dintre elementele unui întreg, să vadă sistemul în perspectiva unei mulţimi dinamice, capabile de relaţionări variate şi în permanentă schimbare;
- Teoriile structurale – presupun un act de prelungire de la premisele unei şcoli lingvistice, dezvoltată de Ferdinand de Saussure, la alte domenii de studiu umanist;
- Structuralismul – reprezentat de Claude Levi-Strauss, consideră necesitatea obiectivităţii înregistrării unor date, mai importantă decât impactul pe care subiectivitatea îl poate avea în experienţa socială, în general şi în experienţa comunicaţională în particular;
- Sociologiile interpretative – au apărut ca reacţie la teoriile structurale, dar urmărind alte perspective, persoana, grupurile, raporturile intersubiective în experienţa vieţii cotidiene;
- Interacţionalismul simbolic – este rezultatul cercetărilor sociologilor reuniţi în ceea ce s-a numit Şcoala de la Chicago. Creatorul conceptului, Herbert Blumer, afirma că interacţionalismul simbolic subliniază natura simbolică a vieţii sociale;
- Etnometodologia – este reprezentată de H. Garfinkel, profesor la Universitatea California, care pune accentul de cercetare pe analiza conversaţiei, deoarece, pentru cercetătorii din cadrul acestei abordări, conversaţia reprezintă una din formele fundamentale de organizare socială;
- Etnografia comunicării – consideră comunicarea interpersonală un fenomen cultural important. Este interesant studiul modalităţilor în care membrii unei comunităţi îşi utilizează resursele verbale şi nonverbale în acord cu contextul oferit de situaţia de comunicare;
- Teoria comunicării din perspectiva teoriilor învăţării – extinde teoriile comunicării la teoriile invăţării, spunând că orice acţiune umană poate fi considerată un răspuns care presupune existenţa unui stimul anterior şi constituie punctul de pornire al unei noi secvenţe de asociere a stimulului şi răspunsului;
- Alte abordări ale teoriilor comunicării din perspectiva studiilor comunicării organizaţionale descriu modul în care diferitele abordări ale comunicării au fost preluate şi dezvoltate în calitate de teorii ale comunicării în studiul organizaţiilor.
Orice act de comunicare nu este doar un simplu schimb de mesaje ci un „scenariu psihologic” care se desfăşoară între doi sau mai mulţi indivizi într-o ambianţă specifică. Modul în care comunicăm se bazează pe experienţa noastră anterioară, însă fiecare situaţie de comunicare este unică, nu trăim experienţe identice.
O dimensiune importantă a comunicării o constituie empatia, definită de Roco (2004) ca fiind, „un fenomen psihic de retrăire a stărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin transpunerea psihologică a eului într-un model obiectiv de comportament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălalt interpretează lumea.”
Empatia înseamnă înţelegerea sentimentelor celorlalţi, abilitatea de a citi informaţiile provenite prin canale nonverbale. În comunicarea interumană, comunicarea nonverbală reprezintă cel puţin 60%. De cele mai multe ori cuvintele exprimă numai o parte din sentimentele oamenilor, iar empatia se bazează pe capacitatea de a intui sentimentele acordând o deosebită atenţie informaţiilor nonverbale: tonul vocii, mimica, gesturile şi mişcările persoanei. Este important de reţinut că în cazul unor diferenţe între cele două modalităţi de comunicare, cele care sunt percepute sunt cele nonverbale.
Comunicarea empatică stimulează dezvoltarea încrederii şi a legăturilor puternice, dezvoltarea empatiei şi a inteligenţei emoţionale, creşte autonomia şi stima de sine, îi pregăteşte pe elevi pentru o viaţă echilibrată.
Roco (2004) afirmă că nucleul conceptului empatic este conduita retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propria persoană prin intermediul unui proces de transpunere substitutivă în psihologia partenerului de dialog.
În lucrarea „Creativitate şi inteligenţa emoţională”, autoarea sus menţionată, evidenţiază principalele caracteristici ale empatiei:
- fenomen psihic – situaţie în care se relevă dimensiunea sa de fapt interior, în continuă transformare;
- proces psihic – ceea ce arată că are o desfăşurare care se întinde de la proiecţia eului până la identificarea cu altul;
- produs psihic – se concretizează prin retrăirea gândurilor, emoţiilor şi acţiunile celorlalţi;
- însușire psihică – când apare ca trăsătură de personalitate, ca aptitudine;
Persoanele empatice sunt altruiste, generoase, doresc să acorde ajutor persoanele din jur, au un comportament prosocial bine conturat, sunt adaptate social şi puţin anxioase. Altruismul se referă la acţiunile de binefacere făcute în mod dezinteresat semenilor noştri. Empatia influenţează altruismul prin următoarele trei variabile (Roco 2008):
- abilitatea de a clasifica stările afective ale altor persoane;
- abilitatea de a evalua modul de comportare al altor persoane;
- capacitatea de a asocia propriile simţăminte cu ale altuia;
Goleman (2018) afirmă că cea mai bună comunicare se bazează pe dirijarea propriilor emoţii şi pe empatie, competenţă socială prin care persoană reuşeşte să se înţeleagă uşor cu oamenii şi să îndrepte nepotrivirile din mediul social. Persoanele „populare”, „încântătoare” sunt persoanele în jurul cărora ne place să ne aflăm, ale căror abilităţi emoţionale ne fac să ne simţim bine, în siguranţă. Aceste persoane au o valoare socială specială: sunt cu inima larg deschisă atunci când cineva are o nevoie afectivă.
Profesorul care reuşeşte să obţină încrederea elevilor, să stabilească o relaţie de comunicare empatică bazată pe susţinere şi întrajutorare, susţine elevii în formarea unui comportament în raport cu normele societăţii şi obţinerea unor rezultate şcolare bune, care să le asigure tinerilor evoluţia pe plan individual, profesional şi social.
Bibliografie
1. Roco, M., ( 2004), Creativitate şi inteligenţă emoţională, Editura Polirom, Iaşi
2. Pânişoară, I.O. (2015), Comunicarea eficientă, Editura Polirom, Iaşi
3. Goleman, D., (2018), Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti
4. Haim Ginott (2022), Între părinte şi copil: Ghid de comunicare afectuoasă, Editura Humanitas, Bucureşti