În ultimele secole, dezvoltarea tehnologică a determinat şi o evoluţie rapidă a comunicării de masă. Între cele două există o relaţie de determinare, noile tehnologii generând noi forme ale comunicării de masă. Înainte de a trece la definirea efectivă a comunicării de masă, trebuie să menţionăm că în literatura de specialitate ea apare ca un tip sau o formă de comunicare, alături de comunicarea intrapersonală, comunicarea interpersonală şi comunicarea de grup.
În raport cu relaţiile umane dezvoltate, comunicarea de masă este inclusă în cadrul comunicării mediate, caracteristice fiind relaţiile indirecte (M. Coman, 2007, p. 16). Alături de termenul „comunicare de masă” sunt folosiți adesea şi alţii pentru a denumi aceeaşi realitate. Ioan Drăgan precizează că “şi în analiza comunicării de masă subzistă imprecizii terminologice şi chiar ambiguităţi conceptuale. În genere, sunt folosite ca sinonime noţiunile comunicare de masă, mass media, mijloace ale comunicarii de masă, media de comunicare” (I. Drăgan, 1996, p. 39). O altă formă a acestui termen este „comunicarea în masă”, termen preferat de Tudor Olteanu în realizarea versiunii româneşti a „Ştiinţei comunicării” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 2004). Ambii termeni (comunicare de masă sau în masă) sunt menţionaţi şi de Marian Petcu în „Sociologia mass media” (M. Petcu, 2002, p. 37).
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române sunt definite elementele care compun aceast termen: „comunicare – Acţiunea de a comunica şi rezultatul ei. 1. Înştiinţare, ştire, veste; raport, relaţie, legătură. 2. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică” şi „de masa – Care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umana” sau „în masa – în cantitate mare, masiv; cu toţii, în număr mare” (Academia Română, 1998, pp. 205, 602). Utilizarea actuală a unor termeni diferiţi poate fi explicată prin faptul că limba română a oficializat atât împrumutul din limba franceză (communication de masse), cât şi cel din limba engleză (mass media). Mihai Coman atenţionează că în cadrul sintagmei „mass media” asistăm în prezent la impunerea termenului „media”, sub influenţa operei lui Marshall McLuhan (M. Coman, 2007, pp. 23-24).
Comunicarea de masă menţine în structura ei elementele prezente în cadrul general al comunicării (emiţător, receptor, canal, mesaj), dar acestea dezvoltă sensuri suplimentare. Denis McQuail şi Sven Windahl reţin în definiţiile de mai jos adaptarea acestor elemente la comunicarea de masă:
- emiţătorul „este întotdeauna parte a unui grup organizat şi, adesea, parte componentă a unei instituţii care are şi alte funcţii decât comunicarea”;
- receptorul „este întotdeauna individul, dar organizaţia care transmite poate să se adreseze grupului sau unei colectivităţi cu anumite trăsături comune”;
- canalul „include mecanisme şi sisteme tehnologice de difuzare pe scara largă”;
- mesajul „este o structură simbolică, adesea de mare complexitate, produsă în proporţii de masă şi repetabilă în mod nelimitat” (D. McQuail, S. Windahl, 2004, p. 13).
Diferenţele dintre comunicarea de masă şi celelalte tipuri/ forme ale comunicării sunt generate în mod evident de suportul folosit şi numărul persoanelor participante, dar şi de canalul utilizat, natura receptorului (publicului), tipul de feedback primit (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 2004, pp. 35-38). Comunicarea de masă este definita ca „orice formă de comunicare în care mesajele – având un caracter public (deci fără restricţii sau delimitări personale privind receptarea) şi folosindu-se de o tehnologie de difuzare (media) – se adresează unei largi audienţe, într-un mod indirect (căci partenerii comunicării sunt distanţaţi în spaţiu sau timp) şi unilateral (ceea ce exclude inversarea rolurilor de emiţător şi receptor)” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 2004, p. 37).
Pentru a completa definiţia de mai sus, revenim asupra naturii emiţătorului, care prin competenţele sale profesionale face parte dintr-un „grup specializat”. În general se consideră că acest grup este constituit din jurnalişti, dar în realitate în componenţa acestuia intră şi alţi comunicatori: liderii, creatorii şi tehnicienii. Principalele operaţii realizate de către comunicator sunt următoarele: colectare, prelucrare/ producere şi difuzare (M. Petcu, 2002, pp. 37-38). Produsul finit realizat de aceşti comunicatori profesionişti funcţionează ca un bun de consum, iar în aceste condiţii comunicarea de masă poate fi definită şi în termeni economici, de cerere şi de ofertă. În general oferta mass media este alcătuită din următoarele tipuri de bunuri culturale, cu diferenţe intra şi intermedia: informaţii, idei şi opinii, divertisment, mesaje cu conţinut educaţional (M. Coman, 2007, pp. 32-33).
Van Kaam abordează piaţa comunicării din perspectiva a două subdiviziuni: piaţa informaţiei (cererea de informaţie din partea receptorilor, oferta de informaţie din partea emiţătorilor, banul ca instrument de schimb) şi piaţa interesului (suscitarea interesului de către emiţători, acordarea atenţiei de către receptori, interesul, disponibilitatea, timpul ca instrument de schimb) (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 2004,pp. 41-43). Pentru o funcţionare adecvată şi pentru evitarea exceselor din partea emiţătorilor, comunicarea de masă este supusă unor norme şi reguli juridice şi deontologice.
De la apariţia tiparului şi până în prezent, comunicarea de masă a cunoscut o proliferare extraordinară care afectează media tradiţionale (presă, radio, televiziune, cinema), prin creşterea numărului produselor mediatice, a audienţei, şi care duc la impunerea noilor media (Internetul, multimedia). Trăim într-o perioadă de efervescenţă în ceea ce priveşte formele comunicării de masă. Werner J. Severin şi James W. Tankard amintesc de teoria conform căreia „noile tehnici de comunicare nu au luat în întregime locul celor vechi, dar le-au obligat pe acestea să îşi asume noi roluri” (W. J. Severin, J. W. Tankard, 2004, pp. 23-24). Pe lângă acest proces de reajustare, asistăm la apariţia unor produse hibrid, care amestecă noile media cu media tradiţionale. Mihai Coman arată că în prezent comunicarea de masă a dezvoltat noi trăsături, cum ar fi convergenţa mediilor, hypermedia, interactivitatea, fragmentarea şi personalizarea mesajelor (M. Coman, 2007, p. 26).
Bibliografie
Academia Română, 1998, Dicţionar Explicativ al limbii române, Bucureşti, Univers Enciclopedic
Coman, Mihai, 2007, Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom
Drăgan, Ioan, 1996, Paradigme ale comunicării de masă, Bucureşti, SANSA
McQuail, Denis, Windahl, Sven, 2004, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Bucureşti, Comunicare.ro
Petcu, Marian, 2002, Sociologia mass media, Cluj-Napoca, Dacia
Severin, Werner J., Tankard, Jr., James W., 2004, Perspective asupra teoriilor comunicării de masă: originile, metodele şi utilizarea lor în mass media, Iaşi, Polirom
Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., 2004, Ştiinţa comunicării, Bucureşti, Humanitas