„A învăţa să înveţi” este una din competenţele cheie în societatea de astăzi, care este o societate bazată pe cunoaştere. În prezent, domeniul cunoaşterii este imens, evoluţia tehnologică are loc foarte repede şi nevoile sociale sunt în continuă modificare. Pentru a se putea adapta unei astfel de societăţi persoanele trebuie sa ştie cum să înveţe. Modelul tradiţional al educaţiei, bazat pe transmiterea cunoştinţelor de la vechea generaţie la cea nouă nu mai este actual, întrucât informaţiile sunt în continuă schimbare şi nu sunt valabile pentru mult timp.
În consecinţă, persoanele trebuie să dobândească abilităţi de învăţare permanentă, care să le permită adaptarea la o societate „în schimbare”.
Competenţele sunt definite ca o combinaţie de cunoştinţe, abilităţi şi atitudini adaptate la context. Competenţele cheie sunt acelea de care toţi indivizii au nevoie pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, cetăţenie activă, incluziune socială şi găsirea unui loc de muncă. ,,A învăţa să înveţi” este abilitatea de a persevera în învăţare, de a-şi organiza propria învăţare, inclusiv prin managementul eficient al timpului şi al informaţiilor, atât individual, cât şi în grup. Această competenţă include conştientizarea procesului şi nevoilor proprii de învăţare, identificarea oportunităţilor disponibile şi abilitatea de a depăşi obstacolele pentru a învăţa cu succes. Această competenţă înseamnă acumularea, procesarea şi asimilarea noilor cunoştinţe şi abilităţi, precum şi căutarea şi utilizarea consilierii şi a orientării.
A învăţa să înveţi îi implică pe cei care învaţă să pornească de la cunoştinţe şi experienţe de viaţă anterioare, astfel încât să poată utiliza şi aplica cunoştinţele şi abilităţile într-o varietate de contexte: acasă, la muncă, în educaţie şi formare.
Motivaţia şi încrederea sunt cruciale pentru această competenţă. Ce este motivaţia? Ce este motivaţia pentru învăţare? Motivaţia este ceea ce ne determină să facem anumite lucruri. Facem ceea ce facem pentru anumite motive.
Abraham Maslow a fost un om de ştiinţă care a studiat motivaţia şi a elaborat o piramidă a nevoilor umane. Nevoile sunt plasate într-o piramidă pentru că Maslow considera că doar când nivelurile inferioare sunt îndeplinite, apar cele superioare. De exemplu, dacă nu avem suficientă mâncare şi nu ne simţim în siguranţă, vom încerca să satisfacem aceste nevoi, cele de la nivelurile superioare fiind mai puţin active în acest moment.
Ce este motivaţia pentru învăţare? Motivaţia pentru învăţare se referă la ce ne determină pe noi să învăţăm. Motivaţia pentru învăţare poate proveni din interiorul nostru şi atunci se numeşte motivaţie intrinsecă, sau poate proveni din exterior şi atunci se numeşte motivaţie extrinsecă.
Motivaţia intrinsecă reprezintă propriile noastre scopuri, valori, interese, convingeri, în timp ce motivaţia extrinsecă include scopurile, valorile şi interesele altora, care ne influenţează. Studiile au arătat că persoanele care sunt motivat intrinsec depun mai mult efort, sunt mai perseverente, încearcă diferite modalităţi şi învaţă mai profund decât cei care sunt motivaţi extrinsec.
Dar chiar dacă motivaţia intrinsecă este mai eficientă, nu înseamnă că motivaţia extrinsecă este rea. Uneori învăţăm lucruri fiind motivaţi extrinsec şi le învăţăm foarte bine. Motivaţia de orice tip este mai bună decât lipsa motivaţiei.
Motivaţia pentru învăţare depinde de mulţi factori: valoarea asociată învăţării în mediul nostru social, caracteristicile sistemului educaţional, factori personali cum ar fi stima de sine, autoeficacitatea, teorii personale despre inteligenţă, etc. Ceea ce este cel mai important este că stă în puterea noastră să ne controlăm motivaţia, putem să o intensificăm şi să ”o punem la lucru” pentru noi. ex. Dacă ne spunem ”Nu sunt bun la şcoală şi nu-mi place” şi ne facem un obicei din a ne spune acest lucru, ne descurajăm şi motivaţia noastră pentru învăţare scade. Şcoala ne va părea chiar mai plictisitoare decât este în realitate, şi mai important, vom pierde din vedere viziunea de ansamblu, adică visele noastre pentru viitor. În schimb, un dialog intern de tipul ”Ştiu că pot obţine mai mult dacă depun mai mult efort” sau ”Dacă am rezultate bune la şcoală pot să îmi aleg ce profesie doresc”, ne poate creşte motivaţia şi asigura energia pentru studiu.
Cu toţii suntem influenţaţi de ceea ce ne spun alţii, şi chiar mai influenţaţi de ceea ce ne spunem noi înşine. Conştient sau inconştient, zilnic purtăm dialoguri cu noi înşine, spunându-ne lucruri care ne ajută, sau din contră, ne împiedică să realizăm ceea ce dorim. Studiile au arătat că elevii cu dialog intern pozitiv au rezultate mai bune la şcoală decât cei cu dialog intern negativ. Şi mai important, dialogul intern, atât pozitiv, cât şi negativ, se învaţă şi tinde să devină un obicei.
Copiii care au de obicei dialoguri interne pozitive se obişnuiesc în acest mod şi ajung adulţi care au dialoguri interne pozitive. Copiii care învaţă să aibă dialoguri interne negative vor purta cu ei în viaţa adultă acest obicei. Acesta este un lucru foarte important, întrucât este dovedit că adulţii cu dialog intern pozitiv au mai mare succes în viaţa lor profesională decât cei cu dialog intern negativ. Modul în care percepem succesul şi eşecul: de exemplu, cu toţii trăim atât succesul, cât şi eşecul în diferite momente din viaţă. Dar nu toţi le percepem în acelaşi fel. Mulţi oameni sunt mândri când realizează ceva, având convingerea că succesul se datorează abilităţilor şi cunoştinţelor pe care le au şi efortului personal. ”Am muncit din greu pentru acest test şi am meritat pe deplin nota pe care am luat-o!”. Unii oameni totuşi nu reuşesc să se bucure de propriul succes, crezând că rezultatul a depins de alţi factori care nu ţin de ei, cum ar fi norocul sau soarta. ”Am avut noroc să primesc exact întrebările la care cunoşteam răspunsul, de aceea am luat notă bună. Asta nu înseamnă că o şi merit.” Acelaşi lucru este valabil şi pentru explicarea eşecului. Putem crede că am primit o notă rea pentru că nu suntem buni la şcoală sau incapabili, sau putem crede că am primit o notă rea pentru că nu am lucrat suficient, nu am depus suficient efort.
Explicarea personală a succesului şi eşecului reprezintă o parte importantă a motivaţiei. Unele persoane îl atribuie unor factori externi, alţii unor factori interni. De obicei, în culturile occidentale, oamenii tind să atribuie succesul factorilor interni şi eşecul unor factori externi. Chiar dacă este adevărat că aceeaşi persoană poate avea stiluri de gândire diferite în situaţii diferite, ceea ce este important este stilul general, deoarece atribuirea succesului şi a eşecului se învaţă şi devine un obicei. Psihologii îl numesc “stil atribuţional” şi îl categorizează în extern şi intern. Atât stilul atribuţional extern, cât şi cel intern, poate fi stabil sau instabil. Factorii stabili nu pot fi controlaţi, în timp ce cei instabili sunt modificabili şi pot fi controlaţi.
În strânsă legătură cu stilurile atribuţionale sunt şi teoriile personale asupra inteligenţei. Acestea sunt personale, dar ni le dezvoltăm fiind influenţaţi de modul general de gândire din societatea în care trăim. Multe culturi tind să perceapă inteligenţa ca fiind a aptitudine stabilă şi generală cu care ne naştem şi care nu poate fi influenţată de-a lungul vieţii. O astfel de teorie presupune că ceea ce realizăm în viaţă se datorează în mare parte inteligenţei cu care ne-am născut, iar eforturile noastre nu pot face multe în această privinţă. Studiile au descoperit că aceste teorii nu sunt productive şi tind să aibă un efect de scădere a motivaţiei pentru învăţare. Mai mult chiar, ele nu sunt corecte din punct de vedere ştiinţific, deoarece în realitate inteligenţa este un concept vast, iar componentele ei sunt modificabile şi pot fi învăţate.
De fapt, abilităţile intelectuale pot fi comparate cu cele fizice, iar creierul poate fi comparat cu muşchii. Dacă ducem o viaţă sedentară muşchii noştri nu se dezvoltă, dar dacă facem sport ne putem îmbunătăţi condiţia fizică. Acelaşi lucru este valabil şi pentru condiţia intelectuală şi dezvoltarea creierului. Şi aşa cum muşchii se dezvoltă prin mişcare, inteligenţa se dezvoltă prin acumularea de cunoştinţe şi prelucrarea lor – cu cât avem mai multe cunoştinţe, cu atât mai multe legături putem face (şi cu atât mai multe sinapse se dezvoltă).
Există, de asemenea, şi diferite teorii populare despre efort. Unii tind să creadă că efortul e folosit pentru a compensa lipsa abilităţilor naturale. “Nu e prea talentat, dar lucrează din greu” sau “Este foarte talentat, nu mai are nevoie să muncească”. Această viziune merge mână în mână cu cea care consideră inteligenţa ca fiind stabilă şi nemodificabilă.
Dar, dacă analizăm vieţile marilor personalităţi care au realizat lucruri minunate în viaţa lor, vom vedea că au muncit din greu şi în mod constant, şi chiar s-au bucurat de acest lucru. Planificarea, dincolo de a fi o strategie cognitivă şi metacognitivă, este şi un instrument foarte eficient pentru menţinerea motivaţiei. Aceasta pentru că de multe ori ne dorim să facem nenumărate lucruri, dar nu ştim cum să le planificăm şi ajungem să le amânăm din nou şi din nou. Aceasta se întâmplă pentru că de multe ori ne stabilim planuri vagi şi nerealiste şi în momentul în care realizăm că nu le putem îndeplini ne descurajăm, ne scade motivaţia şi amânăm din nou. Facem acest lucru de mai multe ori şi se formează un obicei, iar în final ajungem să credem că ”aşa sunt eu”. Putem chiar crede ca aşa este personalitatea noastră, că este o trăsătură înnăscută şi că nu putem face nimic în această privinţă. Incorect! Este doar o modalitate de a acţiona învăţată, pentru că nu am învăţat să planificăm în mod realist.
Ceea ce trebuie să facem este să avem obiective specifice şi exacte ataşate scopului nostru pe termen lung. Pe măsură ce avansăm în şcoală volumul şi complexitatea informaţiei creşte şi conexiunile pe care trebuie să le facem sunt din ce în ce mai complicate. Trecem de la gândirea concretă la cea abstractă şi realizăm că trebuie să folosim metode de studiu din ce în ce mai diversificate şi sofisticate.
Pentru a studia eficient, trebuie să înţelegem ceea ce învăţăm şi pentru a realiza acest lucru avem nevoie să tratăm informaţia într-o manieră activă. De multe ori facem acest lucru în mod implicit, inconştient, dar nu se întâmplă aşa întotdeauna. De fapt, de multe ori ajungem să folosim strategii de învăţare neproductive, pe care le menţinem de-a lungul anilor de şcoală, astfel neatingând rezultatele pe care le dorim. Acest lucru la rândul lui duce la o scădere a motivaţiei pentru învăţare, iar în unele cazuri chiar la eşec şi abandon şcolar.
Un pas esenţial în învăţarea unui material este înţelegerea acestuia. Unele lucruri sunt uşor de înţeles, altele mai dificil; depinde de cunoştinţele noastre anterioare în acel domeniu, de tehnicile noastre de învăţare şi de caracteristicile materialului pe care îl învăţăm. A gândi critic un material înseamnă a interacţiona cu el, a pune întrebări, a interpreta, a evalua. Putem face acest lucru individual sau în grup, oral sau în scris. Desigur că putem studia şi într-un mod superficial, de exemplu citind doar şi memorând un text şi s-ar putea chiar să obţinem o notă bună. Dar cu siguranţă informaţia pe care am acumulat-o în acest mod nu va rămâne în mintea noastră pentru mult timp şi ne va ajuta foarte puţin în dezvoltarea noastră personală.
În schimb, folosind gândirea critică, construim pas cu pas sistemul nostru de cunoaştere şi ne dezvoltăm încrederea în propria capacitate de a învăţa într-un mod raţional. În abordarea studiului este important să observaţi succesiunea normală a învăţării: Învăţarea începe în mod normal de la global la specific, de la imaginea largă la detalii specifice. De asemenea, datorită cunoştinţelor noastre în continuă dezvoltare ajungem să preferăm unii autori sau unele genuri literare, sau chiar începem să scriem noi înşine. Deci de ce să nu folosim această succesiune a învăţării în mod conştient? Citirea unui text e mai uşoară dacă la început îţi faci o imagine de ansamblu, apoi umpli detaliile. Rezolvarea unei probleme de matematică necesită la început înţelegerea ansamblului, apoi a detaliilor. Veţi constata că învăţarea e mai uşoară dacă aplicaţi această strategie în studiul diferitelor materii. Acelaşi lucru este valabil pentru scris (ex. un eseu); trebuie să începi prin a face un plan general, apoi lucrând în profunzime diferitele părţi.
Cercetările în domeniu au descoperit că învăţarea eficientă nu înseamnă doar folosirea strateg iilor care se bazează pe abilităţile noastre cognitive. Există un nivel mai înalt al cogniţiei, numit metacogniţie, care este implicat în învăţare într-o măsură foarte importantă. Metacogniţia se referă la cunoştinţele pe care le avem despre abilităţile noastre de învăţare şi despre funcţionarea noastră cognitivă, cât şi la reglarea şi monitorizarea propriei funcţionări cognitive. Aceasta înseamnă ce ştim despre felul în care funcţionează mintea noastră, cum ne auto-evaluăm, cât de conştienţi suntem de strategiile de învăţare pe care le folosim şi în ce mod le alegem, cum ne monitorizăm progresul.
Deci metacogniţia poate fi văzută ca un “corp de control” pentru cogniţie, care primeşte în mod constant informaţii de la cogniţie, evaluează informaţia şi apoi trimite feedback despre ce ar trebui să fie făcut în continuare. E important de specificat că metacogniţia şi cogniţia nu au localizări diferite în creierul nostru sau în sistemul cognitiv; doar sunt folosite pentru scopuri diferite; în cazul învăţării cogniţia se ocupă cu învăţarea în sine, iar metacogniţia cu reglarea învăţării. Cele două procese conlucrează şi nu pot fi separate.
Totuşi, studiile au demonstrat că de multe ori elevii cu performanţe scăzute au aceleaşi abilităţi cognitive ca şi colegii lor care se descurcă mai bine, dar abilităţile lor metacognitive sunt mai puţin dezvoltate. Vestea bună este că, la fel ca şi în cazul strategiilor motivaţionale şi a tehnicilor de învăţare, strategiile metacognitive pot fi învăţate, prin urmare abilităţile metacognitive pot fi dezvoltate şi îmbunătăţite. Pentru a realiza acest lucru, trebuie să dezvolţi ceea ce ştii despre propria ta metacogniţie şi să îţi îmbunătăţeşti modalităţile de folosire a abilităţilor metacognitive. Poate că sună ca un concept sofisticat, dar dacă ne gândim puţin, utilizăm acest concept de mult timp. Poate că i-am spus “gândire reflexivă” sau “inteligenţă reflexivă”, iar aceştia sunt termeni destul de apropiaţi de metacogniţie.