Educaţia părinţilor implică educaţia copilului, a adulţilor, studii asupra creșterii şi dezvoltarii copilului, formare de abilități și competenţe etc. Această educație a evoluat rapid în ultimile decenii în sensul diversificării modelelor familiale și a apariției unor competențe parentale noi. Reușita acestei educații depinde de părinți dar și de voința instituțiilor educative de a-i susține în misiunea lor delicată. Dacă ne dorim ca educația copilului și a tinerilor să devină o acțiune coerentă, eficientă, care să ofere șanse egale tuturor copiilor, este necesară susținerea formării și dezvoltării competențelor parentale.
„Copilul nu datorează părinţilor viaţa ci creşterea. Cum să nu fie dator omul la orice jertfă pentru copiii săi când altor specii natura le cere jertfa fiinţei lor, în clipa în care se întrupează în urmaşi?” (D. Gusti)
Fără a impune modele familiale și educaționale unice (considerate ideale), politicile care vizează formarea și dezvoltarea competențelor parentale trebuie să pornească de la respectarea modelelor existente și încurajarea părinților de a transforma aceste modele potrivit nevoilor copilului.
Competențele parentale vizează preponderent satisfacerea nevoilor de bază ṣi superioare ale copiilor, oferirea de experienṭe pozitive (care să-l stimuleze cognitiv ṣi afectiv), stabilirea unor reguli ṣi norme ȋn comun cu copilul. Definirea educației parentale poate fi privită din perspectiva unor dimensiuni care mobilizează competențele parentale:
1. Grija față de copil, care permite asigurarea nevoilor elementare ale acestuia: hrană, igienă, atașament, somn;
2. Echilibrarea nevoilor individuale ale copilului cu cele de autonomizare și de socializare într-un climat familial afectiv;
3. Participarea părinților la organizarea vieții copilului în alte medii: creșă, grădiniță, școală, zone de agrement, prin colaborarea la diverse proiecte educative, exprimarea opiniei etc.;
4. Alegerea unor căi potrivite pentru dezvoltarea corespunzătoare a copilului în circumstanțele vieții, utilizând strategii judicioase, familiale și sociale;
5. Negocierea în alegerea soluțiilor astfel încât să se realizeze un echilibru între necesitatea de autoritate a adultului și dreptul copilului la participare și la luarea deciziilor.
Aceste dimensiuni antrenează funcția parentală într-un sistem complex care include și alți factori educaționali: protecția copilului, sănătate, educație, dezvoltarea abilităților tinerilor, educația permanentă, inserția socială, activități extracurriculare etc.
Leagăn social ṣi sprijin pe toată durata vieții copilului, familia răspunde cerințelor sociale ṣi individuale cele mai diverse. Regulile de creştere a copiilor, cele care determină ceea ce înseamnă a fi o ființă umană, se perpetuează de-a lungul generaţiilor de către familie. Viitorul omenirii depinde de viziunea părinților despre viață, de maniera în care sunt crescuţi copiii și de calitatea resursei umane rezultate. In acest context, familia deține mai multe funcții pe care și le îndeplinește mai mult sau mai puțin în funcție de numeroși factori adiacenți.
• Funcția economică – rol important în asigurarea resurselor materiale, cu mare influență asupra celorlalte funcții.
• Funcția de socializare presupune transmiterea valorilor, atitudinilor cât și a modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Aceasta include educația manifestată la toate nivelurile: fizic, material, spiritual, moral.
• Funcția de solidaritate influențează unitatea și stabilitatea familiei (mai slab îndeplinită actual din cauza înmulțirii divorțurilor și a relațiilor de concubinaj, a celibatarilor etc.). Această funcție implică sentimente de afecțiune, respect, încredere, întrajutorare etc.
• Funcția sexual – reproductivă asigură împlinirea sexuală dar și aducerea pe lume a copiilor. Este dependentă de tipul de educație al familiei, de cultura, credințele religioase, caracteristicile psihologice ale partenerilor.
În decorul unei lumi moderne, în continuă schimbare avem nevoie de părinți cu însușiri pozitive: respectarea calităților, identificarea nevoilor, predictibilitate, stabilirea limitelor, încredere. Printre calitățile necesare unui părinte se desprind câteva imperios necesare:
- Empatia și dragostea faṭă de copil;
- Angajarea pozitivă ȋn relaṭia cu copilul și petrecerea timpului ȋmpreună cu acesta;
- Valorizarea necondiṭionată a copilului însoțită de încredere;
- Modelarea comportamentală;
- Fermitatea – pentru îndepărtarea pericolelor;
- Înṭelegerea, comunicativitatea, nonviolenṭa;
- Răbdarea și calmul – dat fiind faptul că, prin natura sa copilul este o sursă de curiozitate şi dorinţă;
- Recompensarea – indispensabilă de altfel în educaţie;
- Sinceritatea, simṭul umorului;
- Capacitatea de a avea aṣteptări realiste;
Menirea părinților în existenţa copilului este fundamentală, în măsura în care aceștia reușesc să asigure o stare de echilibru între rolurile pe care și le asumă permanent. Părinții nu au dreptul să se substituie copiilor, rolul lor fiind acela de a le stimula şi consolida autonomia și libertatea de sine, de a-i orienta pozitiv social. Deosebit de complex, rolul părinților poate fi transpus astfel:
- să fie călăuze oferind sprijin material și moral;
- să ofere sprijin copilului transpunându-se în postura lui;
- să dovedească flexibilitate în modelarea opiniilor și deciziilor privitoare la copil;
- să se intereseze de problemele copilului, nu în sens critic ci pentru a afla ce le este util;
- să determine răspunsul cel mai apropiat de puterea de înțelegere a copilului;
- să evite conflictele și să se gândească mereu la efectele oricărei acțiuni;
- să ofere în permanență variante de gândire și acțiune.
Familia are rolul de ,,vioara întâi” în dobândirea unor valori ale copiilor precum cinstea, hărnicia, demnitatea, sinceritatea, responsabilitatea. De la părinţi învaţă copiii primul abecedar al muncii, prin antrenarea în acţiuni gospodăreşti de tipul: ştersul prafului, udatul florilor, aranjatul cărților și al jucărilor etc. Și tot în familie se formează trăsături care le marchează personalitatea: spiritul de iniţiativă, voinţa, curajul, stăpânirea de sine, perseverenţa, conştiinciozitatea etc.
Climatul afectiv poate fi analizat din perspectiva mai multor dimensiuni care se constituie în criterii eligibile pentru stabilirea stilurilor parentale: acceptare – respingere; căldură afectivă – indiferenţă; permisivitate – restrictivitate. Acceptarea copilului de către părinţi facilitează interacţiunile lui pozitive, încrederea în sine, integrarea facilă în grupuri, o bună comunicare în toate împrejurările. Copiii care simt respingerea părinților devin instabili afectiv, dovedesc lipsă de interes pentru şcoală, iritabilitate, antagonism social, manifestă comportamente agresive și ostilitate. Dimensiunea căldură afectivă – indiferenţă are importante consecinţe în planul dezvoltării psihice a copilului. Având efecte importante în formarea atitudinilor şi comportamentelor copiilor, dimensiunea permisivitate – restricitivitate se referă la posibilitatea dată copilului de a acţiona fără teama de pedeapsă din partea părinţilor (ceea ce conduce la dezvoltarea curajului, a iniţiativei, a încrederii în sine) și limitarea interacţiunii copilului cu mediul prin impunerea restricţiilor. Protecţia exagerată față de lumea din afara familiei, considerată ca având influenţe negative, va stimula pasivitatea, dezvoltarea neîncrederii în sine, construirea unei imagini false asupra societăţii și dependența de ceilalți. Calitatea și natura relaṭiilor din familie contează mult pentru dezvoltarea copilului. Dacă se foloseṣte agresivitatea, copilul va ȋnvăṭa că aceasta este permisă oricând, iar comportamentul lui va genera o altă violenṭă.
Afectivitatea, grija, securitatea, atitudinea fermă și clară reprezintă în general apanajul părinților. Posibilele eṣecuri din plan afectiv se vor reflecta, ȋnsă, ȋn comportamente de genul: agresivitate, timiditate, anxietate, furie etc. Deseori, aspectele vieții cotidiene, lipsa educației, frustrările care-i urmăresc de-a lungul anilor datorate nesatisfacerii unor trebuințe de statut și stimă îi determină să se proiecteze prin împlinirile copilului. Nu mai țin cont de nevoile acestuia, de posibilitățile reale, specifice vîrstei și îl forțează să atingă o poziție pe care ei nu au reușit s-o atingă. Cei mai mulți părinți recurg la ceartă și pedepse când se confruntă cu anumite probleme care generează la rândul lor probleme emoționale copiilor. Cercetătorii în domeniu arată că satisfacerea nevoilor emoționale generează motivare, concentrare, energie necesară executării cu succes a sarcinilor. Prevenirea este mai bună decât tratamentul. Comunicarea cu copilul, cu ceilalți factori educaționali este imperios necesară. Uneori apar carențe în îndeplinirea rolurilor familiale de tipul:
– Exacerbarea rolului – dedicare exclusivă asupra rolului conjugal ce determină sentimente de sufocare, vină control, ignorarea copiilor și a nevoilor acestora.
– Minimalizarea rolului familial/ parental duce la privarea copiilor de atenția și satisfacerea nevoilor cu urme adânci în dezvoltarea personalității lor. Pot fi părinți imaturi, dependenți, dominatori, instabili, agresivi etc.
Aceste carențe pot apărea pe fondul unei anxietăți crescute și a stresului cauzat de sărăcie, poluare, tendința de a face față factorilor stresori prin reactivitate emoțională. Se pierde astfel obiectivitatea la pierderea contactului cu principiile sistemului lor intelectual.
Modelele educative în familie se pot calsifica în funcție de două axe de analiză: relația autoritate – liberalism (constrângere – permisivitate) și relația dragoste – ostilitate (atașament – respingere). Controlul și sprijinul parental se pot combina în trei categorii educative: permisiv (nivel scăzut al controlului, norme și responsabilități puține), autorizat (părinții formulează reguli și controlează respectarea lor dar nu le impun) și autoritar (părinții impun norme și reguli rigide).
Incapacitatea părinților de a se implica, indiferența sau autoritatea excesivă pot lăsa urme ȋn circuitul emoṭional al copiilor. Modul ȋn care este calmat copilul când este supărat reprezintă o lecṭie esenṭială pentru evoluṭia emoṭională a copilului. Cei care au fost calmaṭi de mai multe ori reuṣesc să se calmeze mai uṣor decat ceilalṭi. Emoṭiile se diminuează atunci când sunt ȋnṭelese nevoile afective ale fiecărui copil, condiṭiile sociale/ familiale care au generat aceste probleme. Ataṣamentul rămâne poate cea mai importantă legătură afectivă care ia naṣtere ȋntre copil ṣi părinṭi constituind totodată baza pentru toate relaṭiile ulterioare ṣi un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului ṣi adultului.
Răbdare, imaginație, înțelepciune și multă, multă dragoste – ingredientele necesare în misiunea delicată de părinte, misiune ce are drept scop plămădirea unor calități precum cinstea, spiritul de organizare, crearea unui loc în care copiii pot să se autodefinească, să fie deschiși către valorile universale.
„Ferice de părinţii care pot învăţa, căci cunoştinţa aduce înţelegere, iar înţelegerea aduce dragoste.” (Old Union Reminder)