Activitatea educativă ce se realizează ȋn grădiniţă nu poate fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului şi, mai ales, nu poate face abstracţie de toate acestea. Educaţia trebuie să se manifeste ȋn permanenţă ca o acţiune unitară, iar ȋmplinirea acestui deziderat urmează să stea ȋn mod expres ȋn atenţia personalului didactic calificat. Este necesar să remarcăm trăsăturile definitorii ale mediului preşcolar ca mediu educative, prin comparaţie cu celelalte două medii educaţionale cu care se află ȋn strânsă legătură: familia şi şcoala.
Mediul familial este primul mediu educativ şi socializator pe care ȋl cunoaşte copilul şi a cărui influenţă ȋi marchează essential dezvoltarea ca individ. Legărura copilului cu familia este, din această cauză, extrem de puternică şi, din multe puncte de vedere, de neȋnlocuit. Datorită profunzimii relaţiilor de tip afectiv, impactul emoţional pe care ȋl exercită familia este maxim. Familia oferă primele metode comportamentale, creează primele obişnuinţe şi deprinderi. Familia creează o anumită matrice existenţială, un stil comportamental car ese imprimă asupra ȋntregii evoluţii a individului şi care va genera, de asemenea, rezistenţă la schimbările ulterioare care se impun.
Mediul preşolar ȋi oferă copilului un prim mediu socializator de tip organizaţional care ȋi oferă un cadru social bazat pe o nomativitate elementară constând ȋn anumite reguli de convieţuire cu ceilalţi. Mediul preşcolar ȋl familiarizează pe copil cu micro-grupul social ȋn cadrul căruia ȋnvaţă să devină partener, să joace unele jocuri sociale, ȋl obişnuieşte cu programul orar, cu programul de viaţă, cu schimbarea mediului de existenţă. Mediul preşcolar stimulează dezvoltarea autonomiei personale şi a independenţei.
Mediul şcolar face mult mai explicite caracteristicile mediului organizational pe care mediul preşcolar abia le poate pune ȋn evidenţă. În cadrul mediului şcolar se instituie o nouă gamă de relaţii interpersonale ȋn cadrul cărora copilul experimentează un nou mod de viaţă mult mai riguros şi mai pragmatic. Anumite roluri sociale şi responsabilităţi ȋi revin copilului ȋn conformitate cu noul statut. Regulile de convieţuire cu ceilalţi sunt mult mai ferme. Se impune modelarea comportamentului propriu ȋn funcţie de cerinţele şi aşteptările educatorului şcolar, ȋn virtutea diferenţelor de statut şi rol pe care acum le ȋnţelege mai bine. Copilul ȋşi asumă sarcini de ȋnvăţare mult mai explicite iar realizarea acestora sunt ȋn funcţie de criteriile de evaluare pe care le instituie şi le impune şcoala.
Cunoscând aceste caracteristici şi comparând efectele pe care cele trei medii educative le exercită asupra copilului, o colaborare ȋntre toţi factorii educaţionali implicaţi ȋn procesul formării şi dezvoltării personalităţii copilului devine absolut necesară.
Unele familii manifestă o totală ȋncredere ȋn rolul pe care grădiniţa l-ar putea avea asupra dezvoltării copilului, pe când altele ȋntârzie la maximum momentul integrării lui ȋn acest mediu sub argumentul că introducerea vremelnică a copilului ȋntr-un program orar relative riguros stopează cu brutalitate procesul copilăriei.
Disponilbilitatea familiei de a colabora cu grădiniţa este influenţată de motivaţia ȋn funcţie de care ea a ales sa intreoducacopilul ȋn acest mediu educativ. În ciuda oricăror motivaţii, educatoarea trebuie să aibă abilitatea de a face din orice părinte un colaborator, iar pentru aceasta va trebui să releve, prin rezultate concrete, avantajele acestei alegeri.
Ocaziile de a discuta cu părinţii pentru a găsi ȋmpreună soluţii problemelor cu care se confruntă copilul trebuie căutate chiar şi atunci când ele nu se oferă cu uşurinţă. În general, ele sunt prilejuite de acele momente ȋn care copilul este introdus ori este extras din programul grădiniţei. Cele mai frecvente ocazii pe care le are educatoarea de a comunica cu părinţii sunt când părinţii aduc copiii la grădiniţă, la sfârşitul programului, cu prilejul diferitelor evenimente festive ce se organizează la nivelul grădiniţei.
Discuţiile ȋntre părinţi şi educatoare se realizează ȋn contextul formal al instituţiei, când dialogul este contaminat de poziţia profesională pe care este tentată să o adopte educatoarea, sau in contexte informale, când dialogul este mai relaxat, mai personalizat.
Părinţii ȋşi cunosc cel mai bine copiii chiar dacă ei nu au ȋntotdeauna abilitatea de a acţiona ȋntr-un sens favorabil acestora. Relaţia părinte-copil e, de cele mai multe ori, prea ȋncărcată emoţională şi, de aceea, riscă să fie domintă de subiectivism. Meritul educatoarei va fi cu atât mai mare cu cât va reuşi să restabilească echilibrul fără a forţa lucrurile şi fără a transforma tensiunile ȋn conflict.Educatoarea trebuie să stimuleze disponibilitatea părinţilor pentru soluţionarea ȋn parteneriat eventualele problem ce s-ar ivi ȋn legătură cu copilul. Părinţii sunt, de obicei, deschişi la sugestiile educatoarei atunci când sunt trataţi cu ȋncredere, ca adulţi responsabili.
Oportunităţile de colaborare ȋntre grădiniţă şi şcoală sunt mai rare, mai ales atunci când instituţia preşcolară este plasată, spatial, ȋn zone mai isolate sau mai depărtate de instituţia şcoalră, situaţie ȋn care cele două medii educaţionale păstrează, doar virtual, interese comune.
Frecventarea şcolii reprezintă pentru copilul de 6 ani, ȋntre altele, ȋntregirea achiziţiilor privind procesul socializării sale, dobândite prin frecvantarea creşei şi a grădiniţei, care au marcat, prin conţinutul activităţilor desfăşurate şi conduse ştiinţific, un ȋnceput de etapă ȋn cadrul acestui proces.
Începând şcolaritatea, copilul progresează ȋn faza preoperatorie ȋn care procesele de gândire se dezvoltă ȋntr-un ritm din ce ȋn ce mai rapid, bineȋnţeles ȋn strânsă legătură cu acţiunile ȋn care el este implicat. Copilul continua să nu mai ocupe un loc fix ȋntr-o ambianţă neschimbătoare; el devine deopotrivă membru al unei clase de elevi, al unui grup de prieteni, al grupului familial, medii ȋn cadruil cărora se stabilesc raporturi reciproce, interpersonale.
Părinţii constituie, pentru copii, modele pe care le imitaȋn comportarea lor cotidiană, imitaţia presupunând o intuiţie atentă a modelului, lucru de care părinţii ar trebui să ţină seama. Pregătirea copilului de către familie ȋn cederea integrării cu success ȋn viaţa complex a şcolii, departe de a ȋnsemna gestul cumpărării ghiozdanului, a rechizitelor şi a uniformei şcolare, ȋncepe din primii ani de viaţă ai copilului, prin ȋntreg efortul familiei privind dezvoltarea fizică şi intelectuală, precum şi estetică şi morală.