Clasic și modern în predarea istoriei

Profesorul trebuie să privească obiectul învăţării cu „ochii” elevului, să înţeleagă situaţiile de învăţare, să facă accesibil elevilor cuantumul de informaţii transmis, să aibă capacitatea de a structura şi prezenta conţinutul celor predate, să anticipeze performanţele elevilor, să fie capabil să-şi reprezinte mersul activităţilor mentale ale elevului, să-i urmărească cursul nu numai a posteriori, ci şi concomitent cu transmiterea unor noi cunoştinţe, să cunoască lacunele elevilor, întăririle posibile în anumite situaţii. Astfel, în procesul instructiv-educativ vor fi folosite atât metode clasice, dar și dintre cele mai moderne.

Prin învăţământ clasic definim atât realizările pedagogiei şi didacticii speciale universale – care s-au încetăţenit şi pe care practica le-a impus – cât şi realizările pedagogiei şi şcolii româneşti care au intrat în tradiţie şi sunt moştenite şi valorificate. Astfel, încă de acum mai bine de 100 de ani, A. D. Xenopol, ocupându-se – într-un mic studiu – de problemele predării istoriei, preconiza un învăţământ formativ şi interdisciplinar, cerut de pedagogia contemporană a zilelor noastre: „Scopul raţional al şcolii – scria A. D. Xenopol – este de a deprinde mintea, printr-o lucrare înceată şi treptată, a cugeta logic… pe de altă parte, a face să se trezească în ea, din studiul fenomenelor singuratice, ideile generale, care le domină… pe care să se poată înălţa, pe de o parte, ştiinţe speciale studiate mai în urmă, iară spiritul, prin jocul şi combinarea lor, să fie pus în stare de a-şi forma opinii drepte şi lămurite asupra diverselor fenomene ce se reprezintă în viaţa unui popor şi a omenirii”.

De asemenea, îndemnând spre creativitate şi originalitate, Nicolae Iorga sfătuia pe profesorii de istorie, de acum aproape un secol, să activizeze – în predare – cât mai mult pe elevi: „Unui profesor adevărat – scria N. Iorga – nu-i va face plăcere să-i prezinte elevul exact ce a spus el şi încă într-o formă inferioară, dar îi va face mare bucurie să i se prezinte, într-o formă cât mai simplă, ceva ce a ieşit din mintea şi judecata copilului”.

Conceptul de modern, ca atribut al învăţământului, are o sferă mai largă, şi nu trebuie confundat cu inovaţia, cu noutatea intrinsecă şi, câteodată, în mod vulgar, cu moda. Pe de altă parte, modernizarea nu trebuie restrânsă numai la unele mijloace şi modalităţi care se referă la folosirea tehnicilor moderne audio-vizuale.

Prin învăţământ modern se înţelege acel învăţământ care răspunde comenzii sociale a epocii.

Ideea fundamentală care stă la baza modernizării predării-învăţării în şcoală presupune participarea activă a elevilor la lecţie. Dezbaterea problemelor prin ,,descoperirea” informaţiilor în proprii lor termeni, şi nu prin furnizarea lor de către profesor, diminuarea activităţilor expozitive şi optimizarea relaţiei profesor-elev, dezvoltarea creativităţii şi iniţierea elevilor în studiul individual şi în munca de cercetare, toate acestea duc la ceea ce se numeşte învăţământ formativ. De altfel, predarea clasică-tradiţională, reproductivă şi pasivă, este criticată de pedagogi şi metodicieni. ,,A asculta o explicaţie e întotdeauna mai puţin interesant decât s-o descoperi singur – scrie H. Aebli – şi chiar elevii înzestraţi urmăresc cu greu lecţiile ex cathedra, căci ele nu le dau destul ocazia de a fi activi”.

Arătând că opoziţia clasic-modern, departe de a avea numai o specificitate literară, criticul Adrian Marino precizează că aceste concepte s-au extins la întregul câmp al valorilor din societatea umană. De asemenea, Adrian Marino apreciază că noţiunile nu sunt disociabile, nu se exclud, ci, din contră, cooperează, că ceea ce este astăzi modern, în viitor devine clasic şi, în concluzie, propune înlocuirea falsei opoziţii dintre clasic şi modern prin construcţia bivalentă a celor două concepte într-o sinteză creatoare, propunere care este valabilă şi pentru învăţământ.

Mai trebuie reţinut şi faptul că întotdeauna s-a combinat clasicul cu modernul, iar tradiţia a fost ancorată în contemporaneitate şi legată de ea. De aceea, putem să apreciem că între aceste două concepte şi între aceste două modalităţi de abordare a procesului de învăţare la istorie este un raport dialectic de unitate şi continuitate.

Departe de a se crede că lecţia de istorie obişnuită, cu valenţele ei instructiv-educative, este depăşită, îmbinându-se clasicul-tradiţionalul, în predare, cu noile strategii metodologice moderne şi care, în fond, reprezintă revitalizarea vechilor metode active, dar la un nivel superior, putem considera că realizăm un învăţământ formativ, o predare modernă a istoriei .

Bibliografie

1. PĂUN, Emil, Introducere în pedagogie, Bucureşti, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, 2005.
2. STĂNCULESCU, Florea, Probleme privind modernizarea predării istoriei, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978

 

prof. Pavel-Rafael Negru

Profil iTeach: iteach.ro/profesor/pavel.negru

Articole asemănătoare