EDICT

Cea mai mare parte a vieţii noastre este dedicată muncii şi, din acest motiv, satisfacţia în muncă constituie un aspect deosebit de important atât pentru viaţa noastră personală, cât şi pentru organizaţia în care este desfăşurată munca.
Factorii care pot determina satisfacţia în muncă sunt multipli, iar dintre aceştia se pot număra remuneraţia cu toate formele sale, relaţiile interpersonale şi lucrul în echipă, condiţiile de lucru, promovările sau posibilităţile de evoluţie profesională, comunicarea în interiorul organizaţiei etc.

Întrucât nu se găsesc suficiente informaţii prin care să realizăm un studiu comparativ între state privind satisfacţia în muncă a profesorilor, ne-am propus să demarăm un plan de cercetare în acest sens. Astfel, prezentarea de faţă urmăreşte realizarea unui studiu comparativ fictiv, prin parcurgerea etapelor necesare realizării acestuia privind acest aspect al satisfacţiei în muncă privit ca fenomen educativ în două ţări din Europa.

Obiectivele cercetării pe care ni le-am propus sunt:
a. Determinarea nivelului de satisfacţie profesională condiţionat de măsura satisfacţiei/ insatisfacţiei în muncă a profesorilor.
b. Compararea nivelului de satisfacţie în muncă a profesorilor români cu cel al profesorilor francezi.
În realizarea acestei cercetări comparative vom avea în vedere două sisteme educative europene, cum am menţionat anterior, din  România şi Franţa.

Vom utiliza un chestionar omologat referitor la satisfacţia în muncă, creat de prof. dr. Constantin Titu, pe care ne-am propus că îl aplicăm fictiv, cu titlu documentativ-ştiinţific, la câte cinci instituţii publice de învăţământ din Bucureşti şi Lion.

În acest sens, vom utiliza informaţii referitoare doar la  cadrele didactice din învăţământul primar din cele două ţări şi le vom analiza comparativ pe aspectele:
– Remunerare şi promovare;
– Conducere şi relaţii interpersonale;
– Organizare şi comunicare.

Lucrarea urmăreşte în principal să prezinte care sunt paşii ce trebuie urmăriţi în realizarea unei cercetări comparative care să permită, în acest caz, surprinderea măsurii nivelului de satisfacţie/insatisfacţie generală în muncă în cadrul celor două ţări pe segmentul învăţământ primar.

Prin această cercetare se va urmări determinarea nivelului de satisfacţie profesională condiţionat de măsura satisfacţiei/ insatisfacţiei cuantificată pe cei trei factori ai investigaţiei: remunerare şi promovare (salarizare, alte recompense financiare, recunoaştere sau posibilităţi de promovare), conducere şi relaţii interpersonale (climatul social, atmosfera de lucru, relaţiile cu colegii şi superiorii) şi organizare şi comunicare (definirea sarcinilor, recunoaşterea efortului depus, comunicare sau feedback).

***
Înainte de a se demara cercetarea propriu-zisă, trebuie să se aibă în vedere aspecte privind informarea asupra subiectului în cauză, în cazul nostru profesia de profesor şi satisfacţia în muncă. Profesia de cadru didactic va fi studiată atât în ţările către care ne îndreptăm atenţia, cât şi în context european ca al treilea termen al comparaţiei. Apoi vom aborda cel de-al doilea aspect, cel privind satisfacţia în muncă şi ce înseamnă acest lucru, detaliind în acest sens subiectul.

Profesia de cadru didactic

Calitatea procesului de predare reprezintă un element-cheie în realizarea obiectivelor de la Lisabona în materie de coeziune socială, creştere economică şi competitivitate. Cadrele didactice trebuie să fie capabile să ofere o educaţie de înaltă calitate pentru a permite cetăţenilor UE să dobândească cunoştinţe şi competenţe de care vor avea nevoie în viaţa privată şi profesională.

Pentru o perioadă foarte lungă de timp, profesia de cadru didactic a fost considerată „o meserie bună pentru o femeie“ ca o extensie a rolului pe care femeia îl îndeplineşte în familie şi care este strâns legat de maternitate şi grija pentru ceilalţi membri ai familiei. În egală măsură, profesia de cadru didactic a avut în general un statut relativ inferior în ierarhia profesiilor, poate şi din cauza faptului că se baza în principal pe forţa de muncă feminină. În 2006, în majoritatea ţărilor Uniunii Europene peste 60% din cadrele didactice din învăţământul primar şi secundar erau femei. Pentru învăţământul secundar, deşi numărul femeilor angajate în acest domeniu de activitate este mai mare decât numărul bărbaţilor, „decalajul“ de gen este mult mai redus. Cu toate acestea, funcţiile de conducere din şcoli sunt ocupate proporţional, mai mult de către bărbaţi , ca şi inspectoratele şcolare şi instituţiile de evaluare, funcţionarii civili care activează în domeniul educaţiei. În învăţământul primar, funcţia de director este preponderent ocupată de femei. Unii sugerează că factorul cheie în acest context este asocierea profesiei de cadru didactic cu domeniul domesticului, al îngrijirii şi al emoţiilor , ceea ce face ca această profesie să fie mai potrivită pentru femei, în timp ce alte explicaţii se concentrează pe caracteristicile muncii în educaţie şi pe faptul că femeile au o capacitate mai mare de a accepta statutul social mai scăzut şi remuneraţia mai mică pe care o impune profesia respectivă, aceasta doar pentru că este o formă de activitate compatibilă cu responsabilităţile domestice ale femeii.

Pornind de aici, persoana care îşi propune să realizeze un studiu comparativ, va trebui să realizeze un studiu despriptiv privind profesia de profesor pentru învăţământul primar din ţările interesate, pornind de la cadrul legislativ privind formarea iniţială, cea continuă, evaluarea şi evoluţia cadrelor didactice şi, de ce nu, să creeze un liant între următorul aspect care ne interesează, şi anume, satisfacţia în muncă. Se pot realiza comparaţii privind remunerearea, promovarea, organizarea instituţională şi orice aspect ne interesează. E necesar un studiu riguros în acest sens.

Satisfacţia în muncă

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul de satisfacţie este de origine latină (satisfactio), desemnând un ,,sentiment de mulţumire, de plăcere sau ceea ce produce mulţumire, motiv sau prilej de a fi satisfăcut”.

Satisfacţia în muncă este definită ca fiind o emoţie plăcută, pozitivă, rezultată din evaluarea muncii depuse, din opinia personală a unui angajat asupra muncii sale sau climatului de muncă.

Factorii care pot determina satisfacţia în muncă sunt multipli, iar dintre aceştia se pot număra remuneraţia cu toate formele sale, condiţiile de lucru, relaţiile interpersonale şi lucrul în echipă, promovările sau posibilităţile de evoluţie profesională, recunoaşterea rezultatelor bune, posibilitatea de a învăţa sau de a stăpâni bine o activitate, munca în sine privită ca ansamblu de activităţi, avantajele sociale, stilul de management, organizarea şi comunicarea în cadrul organizaţiei, climatul social, amplasarea locului de muncă faţă de locuinţă, politicile şi cultura organizaţională, precum şi renumele sau importanţa organizaţiei. Toţi aceşti factori pot reprezenta faţete ale unor satisfacţii parţiale, fiecare dintre ele contribuind mai mult sau mai puţin la sentimentul de satisfacţie a muncii (T. Constantin, 2004).

Dintre toţi aceşti factori, chestionarul pentru evaluarea satisfacţiei în muncă folosit ca metodă de cercetare urmăreşte doar trei aspecte: remunerarea şi promovarea, organizarea şi comunicarea în interiorul organizaţiei, precum şi conducerea şi relaţiile interpersonale (atât pe orizontală, cât şi pe latura verticală), factori ce pot oferi un răspuns al satisfacţiei generale în paralel din cele două ţări ce fac obiectul cercetării pe segmentul învăţământ primar.

Întrucât conceptul de satisfacţie reprezintă o coordonată eminamente individuală, particularizarea acesteia ţine de întinderea orizontului de aşteptare şi de aspectele pe care fiecare persoană le consideră a fi relevante. Mai uşor de sesizat în plan organizaţional sunt manifestările adverse, legate de lipsa de satisfacţie a angajaţilor, concretizată în fenomenele de absenteism, prezenţa crescută a bolilor cauzate de stres, simptome de oboseală, consum mare de tutun, respectiv de fluctuaţie a personalului.

Elementele determinante ale satisfacţiei în muncă se referă la aşteptările individului şi la rezultatele dorite ale muncii sale, cu referire atât la teoria discrepanţei, cât şi la cea a echităţii. Dacă teoria discrepanţei consideră că satisfacţia în muncă depinde de raportul dintre aşteptările individului şi rezultatele efective obţinute, teoria echităţii, formulată de S. Adams, afirmă că oamenii preferă o condiţie de echitate, adică să aibă sentimentul că sunt trataţi într-o manieră justă şi imparţială prin raport cu alţii în relaţiile lor în organizaţie. În lipsa unui echilibru al raportărilor, unii angajaţi urmăresc să restabilească ordinea firească depunând eforturi în acest sens, însă , atunci când nu reuşesc acest lucru, apare insatisfacţia în muncă cu consecinţele inerente, menţionate anterior.

Între satisfacţie şi motivaţie există o strânsă legătură. Pe de o parte, satisfacţia se poate transforma într-o permanentă sursă motivaţională, iar pe de altă parte, satisfacţia poate deveni generatoare de noi satisfacţii sub influenţa motivaţiei (Şt. Stanciu, 2003).

Din perspectiva psihologică, satisfacţia în muncă poate fi privită şi ca factor sau trăsătură de personalitate, cunoscut fiind faptul că anumiţi oameni sunt predispuşi să fie mai mult sau mai puţin satisfăcuţi, comparativ cu alţii, în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea în mod similar. În timp ce unii îşi găsesc vocaţia în profesia pe care o exercită, declarându-se satisfăcuţi profesional, alţii nu au niciodată sentimentul că fac ceea ce le place, îşi schimbă des locurile de muncă sau se lamentează zilnic, declarându-se mereu nemulţumiţi (T. Constantin, 2004).

În concluzie, oamenii aduc abilităţi mentale şi fizice precum şi timp în slujbele lor. Mulţi doresc să producă o diferenţă în vieţile personale şi ale celorlalţi prin munca lor. Astfel, de multe ori dorinţa de a avea o slujbă nu este doar de a câştiga bani, ci mai degrabă slujbele pot fi privite ca mijloace de a împlini obiective individuale. Astfel, când o slujbă îndeplineşte sau chiar depăşeşte aşteptările unui individ, este de aşteptat ca acesta să aibă o stare afectivă plăcută. Această stare plăcută reprezintă satisfacţia în muncă. La rândul ei, satisfacţia în muncă are o contribuţie majoră în satisfacţia vieţii, un obiectiv personal pentru care merită luptat.

Ipotezele cercetării

În urma cerectării descriptive, coroborate cu problema investigată şi obiectivele cercetării, bazându-ne pe metoda de cercetare la care ne-am gândit să o utilizăm, ne-am propus următoarele ipoteze:
a. Profesorii români au o satisfacţie inferioară a muncii pe factorul remunerare şi promovare faţă de profesorii francezi;
b. Profesorii francezi au o satisfacţie superioară a muncii pe factorul conducere şi relaţii interpersonale faţă de profesorii români;
c. Profesorii români au o satisfacţie superioară a muncii pe factorul organizare şi comunicare faţă de profesorii francezi;
d. Satisfacţia generală în muncă a profesorilor francezi este superioară în raport cu cea a profesorilor români.

Metode de cercetare

Metoda prin care doresc să evidenţiez nivelul de satisfacţie/insatisfacţie în muncă al profesorilor din învăţământul primar din cele două ţări este chestionarul ,,Satisfacţia în muncă” elaborat de prof. dr. Ticu Constantin (2004), după modelul ,,Job Satisfaction Survey” (JSS) propus de Paul E. Spector (1994).

Chestionarul conţine 32 de itemi cu referire la trei factori ce pot influenţa satisfacţia generală în muncă: remunerare şi promovare, conducere şi relaţii publice, organizare şi comunicare. Intensitatea cu care se manifestă fiecare factor este cuantificată pe cinci nivele: foarte slab, slab, mediu, intens şi foarte intens.

Întrebările chestionarului are itemii repartizaţi pe cei trei factori astfel:
a. remunerare şi promovare: 3, 4, 5, 6, 11, 12, 13, 14, 19, 20, 23, 24, 29, 30.
b. conducere şi relaţii interpersonale: 7, 8, 15, 16, 25, 26, 31, 32.
c. organizare şi comunicare: 1, 2, 9, 10, 17, 18, 21, 22, 27, 28.
Satisfacţia generală în muncă este media aritmetică a scorurilor obţinute la factorii precedenţi.

Eşantionul cercetat este format din 132 de subiecţi (este un număr ales aleatoriu) cu vârste cuprinse între 22 si 57 de ani, reprezentând profesori pentru învăţământul primar din câte cinci şcoli alese la întâmplare din sectorulpublic din Bucureşti şi Lion (65 profesori din Bucureşti şi 67 din Lion). Personalul testat este majoritar feminin (117 femei şi 15 bărbaţi), întrucât la nivelul profesorilor pentru învăţământ primar predomină femeile. Majoritatea eşantionului cercetat este reprezentat de persoane cu studii superioare, 35% cu studii masterale de specialitate finalizate sau în curs de finalizare.

La nivelul lotului cercetat nu a fost inclus nici un membru aflat în poziţie de conducere pentru a nu distorsiona rezultatele, obiectivele cercetării fiind de a determina nivelul de satisfacţie/ insatisfacţie în muncă doar al angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea zilnică la catedră, cu copiii.

Tehnica de cercetare  a cuprins expedierea chestionarului privind satisfacţia în muncă prin e-mail către o persoană de contact din unităţile de învăţământ din Bucureşti şi Lion, susţinerea lui de către colegii profesori în 10-15 minute şi completarea datelor minimale privind vârsta, sexul, gradul didactic, nivelul de studii, neincluzând identitatea pentru respectarea confidenţialităţii răspunsurilor. După completarea celor 32 de itemi, persoanele de contact ne-au înapoiat chestionarele scanate anterior tot în format electronic. Acesta este un posibil scenariu privitor la tehnica de cercetare.

Menţionăm că este un chestionar scris cu itemi închişi, ce are următoarele variante de răspuns: niciodată adevărat, foarte rar adevărat, uneori adevărat, deseori adevărat, foarte des adevărat şi întotdeauna adevărat, cu valori, respectiv, de la 1 la 6. Ulterior, am introdus toate aceste informaţii într-o bază de date Excel, cu ajutorul căreia am recurs la interpretarea valorilor obţinute. Menţionăm că valorile care au rezultat sunt obţinute printr-un calcul în prealabil şi sunt corelate cu răspunsurile pe care le-am înregistrat, apoi le-am comparat cu marjele de la Anexa A pentru a vedea nivelul de satisfacţie obţinut.

Centralizând toate informaţiile pe cei trei factori şi pe cel general, se poate observa în figurile  1a şi 1b, care sunt factorii care au condus la acumularea scorului  obţinut atât de către profesorii români, cât şi de către profesorii francezi.

Figura 1a – Centralizarea factorilor pentru români

Figura 1b – Centralizarea factorilor pentru francezi

Este uşor de constatat că majoritatea eşantionului ce a făcut obiectul investigaţiei are un nivel foarte slab de satisfacţie în muncă, 41% dintre profesorii români şi 45% dintre profesorii francezi optând pentru valori cu grad slab şi foarte slab de intensitate a satisfacţiei generale în munca pe care o desfăşoară.

Factorul care aduce cea mai mare insatisfacţie în muncă profesorilor români este cel care se referă la remunerare şi promovare. Acelaşi factor oferă o satisfacţie intensă profesorilor francezi, care înregistrează faţă de ceilalţi doi factori (conducere şi relaţii interpersonale şi organizare şi comunicare) valori foarte slabe de satisfacţie în muncă. Profesorii români par să aibă o satisfacţie intensă faţă de conducere şi organizare şi să fie foarte intens multumiţi, în general, faţă de factorul organizare şi comunicare, în ciuda mediei generale.

Cercetarea  se poate continua,  urmărindu-se care a fost contribuţia fiecărui factor al investigaţiei faţă de satisfacţia generală, se mai poate cerceta apoi satisfacţia în funcţie de vârstă, grade didactice, sex, studii. Cercetarea se poate desfăşura pe orice segment ne interesează, dar aceste criterii nu au făcut obiectul investigării noastre de acum.

Concluzii şi recomandări

Centralizând nivelul de satisfacţie al tuturor factorilor enumeraţi anterior şi comparându-i la nivel de ţară, se observă următoarele:

După cum se poate observa, profesorii francezi, în ciuda factorului remunerare şi promovare care are un nivel foarte ridicat de satisfacţie, prezintă o foarte slabă satisfacţie generală în muncă datorită celorlaţi doi factori.

Comparând rezultatele înregistrate în urma cercetării şi raportându-le la cele patru ipoteze formulate se constată următoarele:
a. prima ipoteză a fost confirmată, întrucât profesorii români au o satisfacţie a muncii pe factorul remunerare şi promovare mult inferioară profesorilor francezi;
b. a doua ipoteză  a fost infirmată, întrucât profesorii francezi au o satisfacţie a muncii pe factorul conducere şi relaţii interpersonale inferioară profesorilor români;
c. a treia ipoteză a fost confirmată, întrucât profesorii români au o satisfacţie a muncii pe factorul organizare şi comunicare superioară profesorilor francezi;
d. a patra ipoteză a fost infirmată, întrucât profesorii francezi nu au un nivel al satisfacţiei generale în muncă superior profesorilor români.

Obiectivele cercetării au fost îndeplinite, obţinându-se rezultate atât în ceea ce priveşte nivelul de satisfacţie/ insatisfacţie în muncă a profesorilor chestionaţi, cât şi un studiu comparativ privind acest aspect. Problema de la care am pornit privind lipsa surselor necesare realizării unui studiu comparativ privind satisfacţia în muncă a profesorilor din învăţământul primar, şi nu numai, poate fi de acum investigată dacă se parcurg paşii pe care cercetarea de faţă i-a propus. Şi nu doar între România şi Franţa, ci între oricare din statele, oraşele, şcolile europene, parcurgând şi îmbogăţind studiul de la care am pornit.

Le urăm succes tuturor doritorilor care se încumetă să realizeze o cercetare comparativă reală privind satisfacţia în muncă a profesorilor europeni şi din lume.

Bibliografie

Constantin, Ticu. (2004). Evaluarea psihologică a personalului. Iaşi: Polirom.
Stanciu, Ştefan, Ionescu, Mihaela, Leovaridis, Cristina, Stănescu, Dan. (2003). Managementul resurselor umane. Bucureşti: Comunicare.ro.
www.eurydice.org
eacea.ec.europa.eu/education/eurydice /documents/thematic_reports/090RO.pdf
eacea.ec.europa.eu/education/eurydice…/documents/thematic_reports/120RO.pdf
www.blogulspecialistului.ro