Într-o zi de primăvară, în sătucul Gramaticus era zarvă mare, agitație, bârfe, chicoteli și tot felul de glume. Părțile de vorbire au început să se certe pentru că nu se mai respectau, fiecare voia să fie prima, să aibă cea mai frumoasă casă din sătuc. Astfel, au început să se încurce una pe cealaltă, să strice în timpul nopții ceea ce făceau ziua pentru că nu se mai înțelegeau, intervenise orgoliul. Primărița satului Gramaticus este Morfologica Magnifica, care nu mai știa ce să facă, cum să își împace sătenii, așa că se gândi să inițieze un concurs: Cea mai frumoasă casă din Gramaticus, părțile de vorbire erau interesate, începeau să plănuiască strategiile pentru a câștiga.
Însă ce nu știau ele era că aveau nevoie una de cealaltă pentru a ridica și a menține o casă, era nevoie de ajutorul tuturor.
Zis și făcut, concursul a fost anunțat, sătenii s-au înscris, având timp o lună pentru a-și ridica Cea mai frumoasă casă din Gramaticus. Satul era împărțit în două, partea flexibilă și partea neflexibilă, însă de când s-a anunțat concursul, nimeni nu mai saluta pe nimeni, nimeni nu mai vorbea cu nimeni, era fiecare pentru el, în fond, era un concurs, nu?!
Fiecare parte de vorbire începu să-și facă strategia, ce metode va folosi, de ce materiale ale nevoie, de cât timp are nevoie, cum va aranja totul ca să fie unic și original, însă tot ce le venea în minte era să își întrebe consătenii, dar asta nu se putea… ce să facă? ce să facă? Ajutor nu puteau să ceară, doar nu mai vorbește nimeni în sat, primărița nu putea să îi ajute, nu ar fi fost corect față de ceilalți, și atunci…? ce le rămânea? Fiecare s-a încăpățânat, au încercat să-și construiască singuri, unora le ieșea, altora nu, dar haide să vedem cum au decurs lucrurile…
Cum intri în sătucul Gramaticus, observi două direcții, în stânga, puțin mai lată, era partea părților de vorbire flexibile, doar sunt mai multe și mai îngâmfate, în dreapta, era partea părților de vorbire neflexibile, o bucățică mică, sărăcăcioasă, nearanjată, izolată. Chiar în centru, mare și impresionantă, era casa primăriței, Morfologica Magnifica, puternic colorată, decorată, cu tot felul de obiecte decorative care făceau diverse jocuri de lumini și de sunete, fusese ajutată de părțile de vorbire, evident! Juriul este format din Morfologica Magnifica, desigur, nu se putea să lipsească (doar este magnifică, nu?), și Părțile de Propoziție, cele mai importante persoane din împrejurime, făceau parte din grupul lor de elită Sintactica Celebra, nu intra oricine, era un grup exclusiv pentru ele, de aceea nu le vedeai decât la ocaziile importante, nu participau oriunde… doar sunt persoane importante, n-aveau ele timp de fleacuri! Acestea sunt Subiectul Vedeticus, Atributul Valorosul, Complementul Curiosul și Predicatul Face-Tot-Știe-Tot, bineînțeles că era nevoie de o jurizare obiectivă, dar să fim serioși, fiecare avea preferatul lui, o știm cu toții…
Primele care au început să își construiască locuințele au fost părțile de vorbire flexibile, sunt mai agile, tot timpul în mișcare, acum aici, acum acolo, n-ar sta locului o clipă… Eh, că doar știe toată lumea, părțile de vorbire neflexibile se și numesc Leneșele, foarte greu le convingi să-și schimbe locul, și asta nu când vrei tu, ci când vor ele. Să revenim la ale noastre, ele oricum mai lenevesc, în fond, e devreme încă, abia s-a dat startul concursului… Primul care s-a pus pe treabă a fost Substantivul Universalis, nu că ar fi vrut el, dar trebuie să dea exemplu, doar vrea să își facă cea mai mare casă, cum altfel?! Păi, se poate?! Casa lui să nu fie cea mai impunătoare? Cea mai interesantă? Doar știe atât de multe, e bun la toate, sau cel puțin așa crede el, noi știm defapt că nu este așa…
Zis și făcut! „Să ne apucăm de treabă!” își zise el, „dar stai, problema este că nu am cum să îmi încep fundația, știu eu cum se face, doar știu tot, dar nu știu să fac, cu asta se ocupă Verbul Actantis, dar nu mă duc să vorbesc cu el. Lasă, că-i arăt eu că voi câștiga!”. Și uite-așa începu el să descopere că nu poate să facă totul singur, dar haideți totuși să vedem ce zice, știu, știu, vorbește mult, dar asta este… „Hmm, hmm, cum să fac? Aș face eu, dar știu doar în idee, când e vorba de făcut, asta n-am mai făcut. Ei, lasă! Că o să îmi dau eu seama! Acum, aaa da, uitasem deja, să mă gândesc cum fac, când fac și unde fac fundația, că doar n-o fi așa de greu, ei, asta-i bună…dar asta era treaba Adverbului Multifuncționalis, nici nu vine el să mă ajute, culmea! Chiar n-o fi nimic ce să pot face eu? Mi-aș căuta vopsele și alte cele, dar numai Adjectivul Sensibilus are așa ceva, și eu sigur nu mă duc să-i cer. Hmm…să încep să număr câte camere o să am și tot ce-mi trebuie, ei na…că nici la asta nu mă pricep, doar asta făcea Numeralul Numărarius, și nici cu el nu vorbesc. Ce grea e viața când n-ai pe nimeni! Dar asta este, e un concurs, totuși! Doar n-o să cedez eu primul! Ți-ai găsit! Pfiu! Atunci, ce să fac, ce să fac?! Aaa, știu, îmi fac lista, hai să vedem: un masă, o scaun, doi cuie, un scândură, ei…dar ceva nu e bine! Unde e Articolul Corectissimus când ai nevoie de el? Sigur visează pe undeva!…Haide totuși să încerc să vorbesc cu el, of, dar nu pot! Am uitat! Cine mă ajută la nevoie? Cine e tot timpul acolo când lipsesc eu? Pronumele Înlocuitorius – Atoțiștiutorius!!! De el am nevoie. Chiar acum merg la el! Negreșit!”.
Uite-așa Substantivul Universalis o porni, șontâc-șontâc, spre casa Pronumelui Înlocuitorius – Atoțiștiutorius, însă pe drum, trecuse pe lângă toate părțile de vorbire flexibile. Prima curtea era a vecinului său, Adjectivul Sensibilus, care își alegea culorile, atât știa și el, că-n rest n-avea nimic. Nu se salutară, fiecare cu treaba lui, nimeni nu mai vorbea cu nimeni, dar totuși nu se simțeau bine când făceau din astea. Vizavi de curtea vecinului său, se află curtea Verbului Actanticus, doar se credea cel mai important de pe acolo, fără el, nimeni nu putea să facă nimic, el aplica toate ideile sătenilor. Când îl văzu pe Universalis, Actanticus se întoarse și scrise mai departe, el știe ce… Universalis porni și mai amărât, șontâc-șontâc, încetuc, încetinel, când îl văzu pe Numeralul Numărarius, care număra în lung și-n lat, „atâta plus atâta face atâta, a treia cameră va fi aici”, zicea el, ignorându-l pe Substantivul posomorât. Își zise el: „concursul ăsta ne-a făcut să ne comportăm și mai urât unii cu alții, oare ei nu știu că nu ne descurcăm singuri?!”. Vizavi de Numărarius, era curtea Articolului Corectissimus, un îngâmfat și jumătate, că doar numai el știa să scrie corect. În sfârșit, după un drum de numai 20 de minute, ce lui i se păru interminabil și obositor, Substantivul ajunse la curtea Pronumelui Înlocuitorius – Atoțiștiutorius, acesta, când îl văzu, fugi să-și îmbrățișeze prietenul, și-i zise:
– În sfârșit! De-ai ști cât te-am așteptat! Am tot vrut să merg la tine, dar credeam că nu o să vorbești cu mine… te-ai schimbat în ultima vreme…asculți toate bârfele…
– Da, știu, spuse Substantivul, și îmi pare rău. Știu că eu reprezint oamenii, animalele, insectele, plantele, vântul, ploaia, toate cele, dar nu sunt cel mai important. Știu că este nevoie să lucrăm împreună ca să putem face o lucrare, avem nevoie unul de celălalt, și știu că doar împreună putem reuși. Haide, ajută-mă, te rog, să-i convingem și pe ceilalți.
– Da, ai dreptate, spuse Pronumele. Tu știi cum se numesc toate, eu știu să te înlocuiesc și să vorbesc cu și despre ceilalți, știu să vorbesc cu fiecare, după cum este nevoie, și știu când să pun accent și când nu. Dar haide, să mergem la Corectissimus, sigur ne așteaptă, doar știi că îi place să stea cu noi.
După ce își amintiră de ce au nevoie unul de celălalt, porniră spre curtea Articolului Corectissimus, care îi aștepta neliniștit, încercând să își găsească cuvintele potrivite:
– Bună, dragii mei, dacă ați ști cât v-am așteptat, o singură dată ne-am certat și a fost mai mult decât de-ajuns. Intrați, veniți în curtea mea, haideți să stăm pe o bancă sau vreți sub un copac? Doar spuneți și acolo stăm.
– E bine oriunde, ne bucurăm că ne primești, spuseseră cei doi. Ne pare rău, știm că am greșit, și știm că avem nevoie de tine, ce zici, ne ajuți?
– Da, desigur, o faptă bună înseamnă un punct în plus, nu?! Spuse Articolul. Vai, substantivule Universalis, dac-ai ști ce dor mi-a fost de tine, doar știi că noi suntem aproape tot timpul împreună, ai observat că ceilalți te recunosc mai ușor dacă sunt cu tine. Să mergem, să-i luăm și pe ceilalți. Avem un concurs de câștigat!
Cei trei au pornit spre ceilalți consăteni, lăsându-i la urmă pe cei neflexibili, dar asta este mai încolo… până atunci, să revenim la oile noastre… Ajunși la curtea Numeralului Numărarius, cei trei și-au dat seama că fiecare parte de vorbire are rolul ei, fiecare trebuie să participe pentru a putea face o lucrare. Numeralul Numărarius a fost ușor de convins, i-au reamintit că este important, mai ales atunci când trebuie să numere câți metri să sape, câtă distanță să lase, câte camere și câte etaje să aibă casa. Și bineînțeles, este nevoie de el atunci când vrem să știm al câtelea suntem în concurs. Ei, dar acum vine greul, să-i convingă pe Verbul Actanticus și pe Adjectivul Sensibilus. Să vedem cum se descurcă eroii noștri…
Cu teamă și neliniște, cei patru au intrat în curtea Verbului Actanticus, doar toată lumea știe că el taie și spânzură, strigă, se enervează, nimeni nu știe cum se va comporta. Făcându-și curaj, Substantivul Universalis, începu discuția, în fond, el știe cele mai multe cuvinte, nu?
– Bună ziua, Actanticus. Ce mai faci? Ne primești în vizită?
– Ce vreți? N-am nevoie de voi! Mă descurc și singur. Știu cum să fac, știu tot ce trebuie.
– Știm că știi, dar noi avem nevoie de tine. Te rog, iartă-ne… știu că nu trebuia să ascultăm bârfele…
– Problema voastră! De parcă mi-ar păsa mie de voi. Eu mă descurc singur, am tot ce îmi trebuie, am de tăiat, tai, am de cărat, car, am de săpat, sap. Voi cu ce vreți să m-ajutați? Cu poveștile? Mă lipsesc de ele, spuse tăios verbul.
– Nu poți să faci totul singur, uneori ai nevoie și de noi. Putem să te ajutăm să îți ordonezi lucrurile, Numărarius ți le ordonează, eu ți le denumesc, Înlocuitorius – Atoțiștiutorius mă înlocuiește când nu sunt aici, Corectissimus ne verifică dacă vorbim și scriem corect. Ei, ce zici?
– Haide, plecați. M-am descurcat în trecut, mă descurc acum și mă voi descurca și în viitor! Tot n-am nevoie de voi!
– Greșit, nu vreau să te jignesc, dar ai nevoie de noi mai mult decât crezi. Ai nevoie de mine, spuse pronumele, atunci când vorbești la un timp compus, ai nevoie de mine sau de Universalis ca să știm cine face acțiunea, știi că nu poți singur, nu totdeauna. Ai nevoie de Numărarius ca să știi al câtelea ești sau vei fi, ca să știi câți vin sau câți pleacă. Iar noi toți avem nevoie de Corectissimus pentru a vorbi corect. Bine, știu… Lipseste Sensibilus, doar îi spune și numele. Ce zici, ne ierți? spuse Pronumele.
– Hai, fie…doar pentru că sunt presat de timp, dar mișcați-vă repede. Mergeți voi și aduceți-l, până atunci eu și Numărarius vom face planul, iar Corectissimus va avea grijă să scriem corect.
Zis și făcut. Cei doi prieteni pleacă spre curtea Adjectivului Sensibilus, gândindu-se cum să îl înduplece, cum să-l facă să-și recunoască greșeala. În fond, el a început toată cearta asta, căci se credea cel mai grozav. Ajunși la casa Adjectivului, Substantivul își făcu curaj și salută:
– Bună, tinere! Ce stresat arăți… Ai nevoie de ajutor?
– Nu! N-am! răspunse aspru Adjectivul.
– Știi că ai nevoie de noi, iar noi avem nevoie de tine.
– Hai că mă enervați. Pentru asta ați venit aici? Știți că sunt irascibil!
– Nu, nu, nu de-asta am venit. Am venit ca să te convingem să ne ajuți. Știi că noi lucrăm cel mai bine în echipă. Tu ai grijă să ne oferi culori, însușiri, ne ajuți să înfrumusețăm orice, iar dacă ești nervos, ne ajuți să ne descărcăm și noi. Ne ajuți? Te rugăm.
– Bine, fie. M-ai convins. Știi că sunt manipulabil. Da, știu, fără mine nu aveți nici o șansă, dar sincer, eu fără voi nu pot să fac nimic, am încercat, dar degeaba. Haideți, să ne apucăm de treabă, că imediat trece luna. Vai, dar cine merge la neflexibili să-i cheme în ajutor?
– Tot noi, clar, râseră toți.
După ce stabiliră ce trebuia făcut, Adjectivul Sensibilus plecă spre curtea Verbului Actantis, iar Pronumele și Substantivul au pornit spre partea neflexibililor, nu degeaba se numesc ei așa…veți vedea voi. Ei, dar acum problemă, la cine să meargă mai întâi? Toți neflexibilii sunt la fel de agitați, dar parcă cea mai rea este Interjecția Oftatoris, de ce? … de parcă nu v-ați fi dat seama din nume. Este cea care se plânge mereu, oftează, gâfâie, bâzâie, numai ea știe ce o apucă, deși, uneori, nici ea nu știe… dar nu îi spuneți asta, doar nu vrem să o supărăm, nu?
De cum intri în partea părților de vorbire neflexibile, totul se schimbă, totul este închis, obositor, trist și parcă toți sunt agitați. Parcă ți-e și teamă să le zici ceva… Dar dacă-i confunzi, atunci să vezi probleme, mai grav este că nici nu seamănă între ei, dar totuși unii îi confundă, bineînțeles că voi nu faceți asta, nu? Păi, așa sper… Să revenim la planurile noastre, prima casă (da, da, ei au casă, au fost primii care și-au făcut când toată lumea se înțelegea, deștepți, nu?), din care deobicei se aud zgomote, este casa Interjecției Oftatoris. Of! Vai! Au! Ooo! Uf! Numai din astea auzi, de parcă, vai!, câte ar avea de făcut, și când-colo, n-are aproape nimic. Dar se vaită și oftează cât e ziua de lungă, iar în următoarea zi, o ia de la început, eh, ce să-i faci, așa e ea…
Substantivul își drese vocea, bătu la ușă și intră în casa Interjecției Oftatoris, dar chiar atunci se auzi o bufnitură, urmată de vociferații: Buf! Of! Au!
– Bună, Oftatoris! Dar ce s-a întâmplat aici? Ești bine?
– Da, bună! Scuze, sunt împiedicată azi, m-am împiedicat de o vază și am căzut. Sper că nu v-ați lovit. V-ați speriat? Of! Vai! Ce rău îmi pare! Pfiu! Sunteți bine, acum văd.
– Calmează-te, Oftatoris, totul e bine. Vrei să vii să ne ajuți să ne construim casele? Am avea nevoie de ajutor, știi că se apropie concursul…
– Da, sigur, Of! Vai! Vă ajut! Auch! Poc! Hai, zău! Toate cad azi, cred că sunt neîndemânatică… Vă ajut, dacă puneți o vorbă bună la Sensibilus, știți, of! Am nevoie de o reamenajare…Vai! of! Of! Of! Aoleu!
– Da, da, te ajutăm. Du-te cu Pronumele la Actantis, sunt acolo ceilalți, eu merg mai departe să îi chem și pe restul.
– Am plecat! Of! Buf! Hai! Mă! Ia! Uite! Toți sunt acolo și lucrează, numai noi lipsim. Hai! Mă!
Cei doi prieteni au pornit spre casa Verbului Actantis, cântând, chiuind, auzindu-se numai vocea lui Oftatoris. Universalis plecă mai departe, spre casa Conjuncției Legatoris, încercă să își recapete curajul pentru a-l întâlni pe Adverbul Variabilus, nimeni nu știe în ce stare îl găsește, sau unde, sau când. Nici nu apucă să intre în curtea Conjuncției Legatoris, că aceasta îl și opri la poartă, și-i zise:
– Ce cauți tu aici? Vrei să mă chemi să vă ajut? Foarte bine, asta am așteptat. Știam că știi să rogi și că vrei să mă chemi. Dar, totuși, ți-a luat cam mult.
– Știu, îmi pare rău. Ne-am certat toți pentru o prostie și am crezut că ne descurcăm singuri, dar nu putem, avem nevoie unii de alții, mai mult sau mai puțin. Ce zici? Vii să ne ajuți?
– Hmm, să mă gândesc. Oare aș avea nevoie de voi la ceva sau o să mă descurc singură? Și să mă bazez pe voi? Să aștept să terminăm și apoi să venim să îmi renovăm casa? Atâtea întrebări, dar atât de puține răspunsuri.
– Vino, nu mai trage de timp, nu mai avem mult timp și se apropie concursul. Sunt atât de multe de făcut, iar noi am intrat în criză de timp. Uite, încep să vorbesc ca tine deja, râse Universalis.
– Da, văd, bine și faci, este o artă să vorbești ca mine, dar este o artă să știi să mă folosești corect. Bine, zi-mi unde să merg.
– Du-te la Actantis, eu merg dupa Prepoziția Curioasa și după Adverbul Variabilus, apoi mergem și noi la voi.
– Bine, să nu zăboviți mult. Avem mult de muncă, doar știți că treaba nu se face repede, iar de voi este nevoie mare. Am plecat.
Cei doi își iau la revedere, iar Universalis pornește mai departe, poate vă întrebați, de ce el? Doar este Universalis, știe cel mai multe, și tot timpul găsește cuvinte noi, niciodată nu rămâne în pană de idei. Ajunse la casa Prepoziției Curioasa, care deja îl așteptă în prag, agitată ca de obicei, cum altfel se putea? Plimbându-se din stânga în dreapta, Curioasa vorbi singură, destul de tare încât să fie auzită:
– Unde este? De ce nu vine? La cine s-a mai oprit? Nu știa că trebuie să vină doar la mine? Direct, fără alte opriri? Ei, asta-i culmea, doar n-oi fi eu ultima… Uite-l că vine. Pe unde ai zăbovit atât? De unde vii? La cine ai mai fost?
– Bună și ție, spuse râzând Universalis. Am fost pe la toți să îi chem, am început de lângă mine, știi că ei fac treabă până povestim noi. De ce ești agitată?
– Cum de ce? Păi tu știi cât te-am așteptat? M-am întrebat toată ziua: unde este? Ce face? Cu cine vorbește? La cine a fost? De ce nu vine? De la cine va veni la mine? Peste cât timp va veni la mine?
– Uite că am ajuns, vin mai greu, până m-am oprit la fiecare, a trecut timpul. Nici n-am observat cât de repede a trecut, dar haide, du-te repede să îi ajuți. E nevoie de tine.
– Unde? La cine? Pentru cât timp? Cu cine? Pentru ce? De ce?
– Vai, câte întrebări. Nu degeaba ți se spune Curioasa, râse Universalis. La Actantis acasă, vom lucra cât e nevoie, cu toți ceilalți, pentru că urmează concursul, și știi că și tu vei avea nevoie de noi. Trebuie să aranjăm toate casele. Eu merg să îl chem și pe Variabilus.
Curioasa încercă să-l mai întrebe ceva, dar Universalis plecă și nu o auzi. Resemnată, porni spre casa lui Actantis, dornică să pună o tonă de întrebări pentru a afla tot ce se poate. Universalis ajunse la casa lui Variabilus, însă observă că totul este închis, nici urmă de el, oare unde putea fi? Intră în curte, bătu la ușă, însă nu răspunse nimeni. Ocoli casa și îl găsi pe Variabilus agitat, într-un morman de lucruri și îi zise:
– Bună, Variabilus. Ce faci aici? Am bătut la ușă, dar n-a răspuns nimeni.
– Bună, Universalis. Am strâns tot ce aveam, aici în curte, dar îmi dau seama că nu mai știu de unde le-am luat. Am vrut să le aranjez, dar nu mai știu cum, am și uitat cum a trecut timpul. De ce ai venit?
– Am vrut să te rog să vii să ne ajuți, știi, se apropie concursul. Și avem nevoie de tine, să ne spui unde, când și cum să construim. Tu le știi astea.
– Da, da, vin, vin. Stai să îmi dau seama unde le pun astea.
– Haide să terminăm de construit și apoi venim toți să te ajutăm. Bine?
– Da, de-acord. Oricum nici nu mai știu ce voiam cu ele, să le mut undeva, să le modific cumva, habar n-am.
Toată lumea se reuni în curtea Verbului Actantis, toți începură să lucreze cot la cot și să se ajute cu tot ce puteau. Din când în când se mai auzea câte un zgomot, toți știau că era Oftatoris, normal că nu putea să se abțină. Așa că i-au recomandat să se așeze și să supravegheze lucrările, se mai auzea câte un of! au! hai! mă! Și atunci toți știau că trebuia să o includă și pe ea în ceea ce fac. Timpul se scurse cum nici nu-și imaginau, în curând totul fu gata și toate casele construite, iar apoi au început să renoveze casele părților neflexibile, aveau nevoie de o înfrumusețare, asta era treaba lui Sensibilus, doar e domeniul lui.
După multă muncă, veni și ziua concursului, juriul veni pregătit, toți se minunară de frumusețea sătucului Gramaticus și de rezultatele muncii în echipă. Bineînțeles că trebuia să fie și un câștigător, acesta nu era nimeni altul decât Adjectivul Sensibilus, casa lui era cea mai colorată și mai nonconformistă, doar era domeniul lui. Câștigătorul primi o medalie, însă recunoscuse că nu este numai meritul lui, ceea ce îi bucură pe consătenii săi. Acest concurs a avut drept scop implicarea tuturor părților de vorbire și redescoperirea sinelui, fiecare avea nevoie să se recunoască și să își analizeze rolul în sat, în vorbire și în scriere.
Sper că și voi le veți recunoaște de acum înainte și că nu le veți mai confunda, ar fi păcat să se supere pe voi, mai ales că nu seamănă una cu cealaltă, și fiecare vrea să fie recunoscută pentru meritul ei, nu pentru meritul altuia. Ajutați-le să își stabilească rolul și locul în satul Gramaticus, în vorbire și în scriere, pentru a nu se supăra. Altfel, iar vor fi probleme în satul Gramaticus și poate, data viitoare, nu se vor mai împăca, nu le faceți să creadă că una este mai importantă decât cealaltă. Sper că le veți povesti și altora această întâmplare, să le recunoască și ei când le văd.
Am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Data viitoare, ne întâlnim cu altă întâmplare.