Disciplina Istoria Franței se studiază la clasele cu program de studiu în regim bilingv – limba franceză, atât la specializarea filologie cât și la specializarea științele naturii, având alocată 1 oră pe săptămână în clasa a X-a. Abordarea predării acestui subiect poate aduce provocări și oportunități distincte. Predarea Revoluției Franceze în clasele cu regim bilingv poate oferi oportunitatea de a aborda subiectul într-un mod interdisciplinar. Elevii pot explora evenimentele revoluționare din Franța din perspective multiple, precum istoria, literatura, arta și filosofia. Integrarea acestor aspecte poate ajuta la înțelegerea profundă a contextului istoric și a influențelor culturale asupra evenimentelor revoluționare.
Predarea în regim bilingv implică confruntarea cu limbajul specific și terminologia istorică din două limbi diferite. Pentru a asigura înțelegerea corectă și completă a subiectului, este important să clarificăm termenii cheie în ambele limbi și să evidențiem echivalențele între ele. Astfel, elevii vor putea naviga mai ușor între resursele în cele două limbi și vor dobândi un vocabular bogat în ambele contexte lingvistice.
Studierea Revoluției Franceze poate fi folosită pentru a dezvolta competențele critice ale elevilor, precum analiza, sinteza și evaluarea. Elevii pot fi încurajați să analizeze cauzele, consecințele și impactul global al revoluției asupra societății și politicii europene. Prin compararea diferitelor perspective istorice și filosofice, elevii își pot dezvolta gândirea critică și abilitatea de a formula argumente bine fundamentate.
Predarea Revoluției Franceze într-un context bilingv poate facilita comparații cu alte mișcări revoluționare din lume. Elevii pot analiza similaritățile și diferențele dintre Revoluția Franceză și alte evenimente istorice, precum Revoluția Americană sau Revoluția Industrială. Aceste comparații pot duce la o înțelegere mai profundă a cauzelor și consecințelor diferitelor revoluții.
În predarea acestui subiect complex, utilizarea resurselor autentice poate aduce un plus de autenticitate și profunzime în înțelegerea evenimentelor. Elevii pot explora documente, scrisori, manifeste și opere literare din acea perioadă în ambele limbi, ceea ce le permite să se apropie mai mult de gândirea și sentimentele contemporanilor revoluției.
Resurse audiovizuale, cântece, infografii etc. pe acest subiect pot fi exploatate aici: ticsenfle.blogspot.com/2010/04/la-revolution-francaise.html.
Nu sunt multe evenimentele istorice care să aibă consecințe atât de complexe şi urmări atât de statornice. Tocmai de aceea Revoluţia franceză a încetat de mult să mai fie un „bun” naţional şi a intrat în patrimoniul umanităţii. Influenţa sa este atât de covârşitoare, încât astăzi, la nivel de simbolistică oficială, ea se confundă cu identitatea naţională franceză: zi naţională, drapel naţional, imn de stat. Franţa contemporană pare că şi-a abandonat absolut şi definitiv identitatea şi moştenirea monarhică, trăgându-şi sevele exclusiv din evenimentul capital de la 1789.
Deşi, atunci când se vorbeşte despre revoluţia franceză, anul de referinţă este 1789, aceasta a fost un proces mult mai amplu, care s-a derulat de-a lungul unei întregi decade. Din punct de vedere social, resortul revoluţiei a fost consacrata stratificare a societăţii franceze, în care rolul dominant revenea nobilimii şi clerului. Dinamica categorie a burgheziei se vedea obstrucţionată în interesele sale şi pusă în umbră de cele două entităţi sociale încremenite în proiect. Începând cu 1643, domniile celor trei Ludovici, al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea, au adus Franţa la capătul unei epoci. După maxima expansiune a „Regelui Soare” şi războaiele sale de anexiune sau religioase, la sfârşitul secolului al XVIII-lea monarhia franceză pierdea teren în faţa unui Imperiu Britanic mai bine structurat din punct de vedere politic, mai coerent social şi, pe cale de consecinţă, mai adaptat la provocările contemporane. Pregătite, în plan extern, de capitulările succesive în faţa coroanei britanice şi favorizate, în plan intern, de câţiva ani agricoli nereuşiţi, în 1789 tensiunile sociale erau pregătite să erupă.
Evenimentul unanim acceptat ca început al revoluţiei franceze este asaltul vechii fortăreţe a Bastiliei, la 14 iulie 1789. Începând cu Richelieu, temutul loc de detenţie a fost privit întotdeauna ca un simbol al opresiunii, aici fiind întemniţaţi deţinuţii politici ai vremii. Atunci, în iulie, zeci de mii de oameni au pătruns în clădire pentru a pune mâna pe arsenal.
Un fapt mai puţin cunoscut este că revoluţia nu a fost în mod obligatoriu şi de la început una anti-monarhică, iar drumul spre eşafod al lui Ludovic al XVI-lea nu a fost niciodată de la sine înţeles. A fost nevoie de câţiva ani (a fost executat la 21 ianuarie 1793) în care s-au format diversele facţiuni cu propria viziune asupra reformării statului, de la cele mai moderate, până la cele mai radicale. De aceea republica a fost proclamată abia la 21 septembrie 1792, iar anul 1799 este socotit sfârşitul revoluţiei, odată cu lovitura de stat a viitorului împărat Napoleon Bonaparte.
În afara acestor minime repere cronologice, revoluţia franceză are implicaţii diverse şi a iradiat în aproape toate domeniile. Din punct de vedere intelectual, este o consecinţă a iluminismului, iar de-a lungul secolului XVIII aceasta a fost pregătită prin activitatea unor mari gânditori, precum Jean-Jaques Rousseau, Francois-Marie Arouet (Voltaire), sau Denis Diderot. Deşi aceştia au murit cu câţiva ani înaintea debutului evenimentelor, lucrările lor au pregătit şi format mental generaţiile revoluţiei.
Din punct de vedere social, revoluţia a schimbat Franţa atât de profund, încât toate tentativele de restaurare ulterioară au eşuat. În ceea ce priveşte religia, evenimentele au fost similare unui seism ale cărui unde de şoc se văd şi astăzi într-o societate tot mai indiferentă la valorile creştine. Datorită implicaţiilor multiple, de-a lungul anilor care au urmat revoluţia a inspirat numeroase capodopere literare, iar autori clasici şi-au plasat acţiunea romanelor în tumultul evenimentelor care au redefinit societatea franceză (a se vedea, ca exemplu, celebra „Poveste despre două oraşe” a lui Charles Dickens). Printre câştigurile incontestabile ale revoluţiei franceze se numără Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, cu toate beneficiile care decurg din acest act fundamental. Formula „Libertate, egalitate, fraternitate” este elocventă pentru forţa de iradiere a unor principii nobile.
Cu toate acestea violenţa evenimentelor a rămas una dintre principalele caracteristici ale revoluţiei, punând în umbră cuceririle obţinute şi aducând în discuţie consecinţele sale complete în istorie. Linşajele, execuţiile sumare, jefuirea imobilelor şi profanările au îngrozit Europa şi rămân şi astăzi un avertisment teribil în privinţa dezlănţuirilor revendicative. De revoluţia franceză va rămâne indisolubil legată şi „Marea Teroare” (1793-1794), atunci când facţiunea radicală a iacobinilor l-a scos la rampă pe intransigentul şi sângerosul Maximilien de Robespierre. Zeci de mii de oameni au pierit, ghilotinaţi sau pur şi simplu ucişi ca inamici ai revoluţiei.
De asemenea, o altă consecinţă nefastă a fost reprezentată de aşa numitele războaie revoluţionare, care au aruncat Europa într-o epocă a conflictelor, culminând cu cele napoleoniene. Nu întâmplător, după consumarea evenimentelor, a fost nevoie de foarte mult timp pentru ca Franţa să-şi găsească noua identitate. În anii care au urmat istoria acestui stat pilon al Europei occidentale a fost o succesiune de revoluţii şi contrarevoluţii, de rătăciri şi regăsiri.
În cele din urmă, importanţa şi atributele acestui eveniment istoric rezidă şi în faptul că astăzi Franţa modernă se legitimează prin el.