Importanţa lecturii la vârsta micii şcolarităţi constituie frecvent subiectul discuţiilor, dezbaterilor din cadrul educaţional. Toată lumea caută soluţii pentru a readuce entuziasmul şi bucuria lecturii în viaţa copiilor. Doar că nu e o sarcină foarte simplă având în vedere fascinaţia exercitată de gadgeturile tot mai sofisticate şi la preţuri tot mai accesibile.
Lucrând cu şcolarii mici, am tratat întotdeauna ca o prioritate cultivarea plăcerii de a citi. Am evitat să-i privesc pe copii acuzator din cauză că preferau jocurile pe calculator în locul lecturii. M-am întrebat: dacă noi am fi avut pe vremea când eram copii acces la tehnologia de azi, oare ar fi reuşit părinţii sau profesorii noştri să ne atragă în lumea cărţilor? Nu ştiu… mă tem că nu am fi fost cu nimic mai „buni”. De ce să faci efortul de a citi şi de a-ţi imagina ceea ce citeşti, când ai la îndemână atâta acţiune, imagine şi culoare, toate gata prelucrate?
Este absolut previzibil ce va alege copilul… dacă nu intervine nimeni şi nimic în alegerea lui. Aşadar, problema nu este la copii. Noi, adulţii le-am pus în mână tehnologia încă de pe vremea când abia învăţau să umble, iar acum ne plângem şi îi acuzăm că au devenit dependenţi de ea. Nu o dată mi s-a întâmplat să aud părinţi care afirmau că dacă îi dă tableta, copilul stă toată ziua cuminte de nu-i mai aude gura şi astfel el, părintele, îşi poate vedea liniştit de toate treburile, fără a mai fi nevoit să-i acorde atenţie. Alţii considerau un mare motiv de laudă faptul că, la nici doi ani, copilul manevrează tableta şi smartphone-ul ca unul mare.
În virtutea celor enunţate anterior, aş îndrăzni să afirm faptul că ei, copiii, sunt, de fapt, nişte victime şi nicidecum vinovaţii. Nu aş vrea să se înţeleagă cumva că sunt împotriva utilizării de către copii a tehnologiei. Aceasta este epoca în care trăiesc şi trebuie să se adapteze şi să se integreze, dar trebuie găsită măsura corectă, iar atunci când ne vine să-i acuzăm că nu acordă atenţie cărţilor, v-aş propune să ne gândim la ce am făcut noi în acest sens. Câte poveşti le-am citit seara, înainte de culcare? De câte ori am mers cu copilul la bibliotecă, librărie sau pe mai modernul Internet pentru a-i comanda cărţi atractive şi potrivite vârstei? De câte ori printre dulciurile şi jucăriile pe care i le-am cumpărat se afla, pe fundul sacoşei, şi o cărticică? Câte cărţi cuprinde biblioteca de acasă? Şi, nu în ultimul rând, de câte ori ” ne-a prins” citind o carte?
Fie că ne place, fie că nu, copiii sunt oglinda părinţilor şi a societăţii în care trăiesc. Am convingerea faptului că sămânţa dragostei de carte se sădeşte în familie şi la vârste foarte fragede. Mai târziu, la grădiniţă şi şcoală se creează condiţiile ca acea sămânţă să crească şi să se dezvolte. Dacă acest demers nu porneşte din familie, şansele ca un copil să devină lector pasionat sunt extrem de mici. Nu inexistente, fiindcă am întâlnit în activitatea mea şi excepţii, dar foarte rare şi nu mă refer aici la citiul din obligaţie, ci la plăcerea de a citi.
Cu toate că trăiesc cu această convingere pe care mi-au format-o anii de experienţă la catedră, nu pot să nu lupt, cu armele mele şi să nu sper la o schimbare. Unul dintre demersurile mele în acest sens a fost înscrierea copiilor, încă de la începutul clasei a III-a în Clubul de lectură al Editurii Arthur. De atunci, citim împreună cel puţin o carte în fiecare lună, apoi, în întâlniri după orele de curs, completăm jurnalele de lectură, discutăm diferite aspecte legate de carte, retrăim emoţiile personajelor, ne străduim să descifrăm motivele ascunse din spatele unor acţiuni sau decizii, găsim circumstanţe atenuante personajelor negative sau nod în papură celor pozitive, desprindem învăţături.
Am constatat, în timp, că una dintre cele mai eficiente şi îndrăgite activităţi desfăşurate cu copiii este dramatizarea, jucarea unor scene din cărţile îndrăgite. Le place extrem de mult să interpreteze rolul eroilor preferaţi, aşa că ne-am gândit ca în evaluarea activităţii din cadrul Clubului de lectură să organizăm un spectacol de teatru la care să-i invităm pe cei dragi. Am ales să interpretăm scene din trei cărţi preferate de copii, cărţi ce ne-au învăţat adevărate lecţii de viaţă. Din „Pânza Charlottei” de E.B. White am învăţat ce înseamnă prietenia adevărată, devotamentul şi spiritul de sacrificiu. Frank Baum, ne transmite prin celebra sa carte „Vrăjitorul din Oz” că prietenia adevărată te ajută să învingi toate obstacolele. Încrederea celor dragi în forțele tale parcă îți dă aripi și astfel îți poți îndeplini visele. Chiar nu e nevoie de vreo vrajă. Vrăjitorul se află în fiecare din noi. Trebuie doar să-l descoperim. Într-un secol marcat de dezbinare şi discriminare, e important să-l citim sau să-l recitim pe Antoine de Saint-Exupery, ca să ne aducem aminte şi să-i învăţăm şi pe copii adevăratele valori. Aşa cum spunea Micul Prinţ „Ochii sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!”
Organizarea spectacolului a necesitat o mare implicare din partea tuturor. Părinţii s-au asigurat că au procurat din timp costumele. Copiii au învăţat straşnic rolurile, cântecele şi dansurile. Au muncit cu îndemânare la confecţionarea recuzitei şi a elementelor de decor. După multă muncă şi implicare , a sosit şi ziua de 9 martie, când , costumaţi în personajele îndrăgite, îi aşteptau cu emoţie pe invitaţi, în sala de clasă, transformată, pentru o seară, într-o casă a poveştilor. Au sosit pe rând părinţi, bunici, fraţi, surori, unchi, mătuşi şi verişori. Ne-au onorat cu prezenţa doamnii directori, demonstrând astfel interes şi apreciere faţă de activităţile extracurriculare. Dintre invitaţi a făcut parte şi doamna director de la Clubul Copiilor, care ne-a ajutat pe tot parcursul pregătirilor.
Am petrecut o seară de neuitat, o seară în care copiii s-au transformat, ca prin magie, în actori, cântăreţi şi dansatori profesionişti. Ne-au impresionat pe toţi. Ne-am lăsat copleşiţi de emoţiile pe care ni le-au transmis prin intermediul personajelor pe care le-au interpretat. Am râs, am plâns şi ne-am bucurat unii de alţii. Ne-am adus aminte ce plăcute sunt serile petrecute unii cu alţii, doar unii cu alţii, fără calculator, tabletă, facebook, smartphone sau televizor. Ne-am întors cu toţii acasă îmbogăţiţi sufleteşte, iar bucuria cea mai mare, sentimentul misiunii îndeplinite l-am avut când copiii m-au întrebat ce cărţi mai citim şi când facem următorul spectacol. Aşadar, cu multă muncă, dăruire şi creativitate, avem o şansă să-i determinăm pe copii să citească… şi, cine ştie… poate avem chiar norocul să se îndrăgostească de cărţi.