Profesoratul presupune lucrul simultan cu mintea și sufletul elevilor, influențându-le viitorul. Fiind o profesie realizată din vocație, nu se rezumă la transmiterea unor informații, ci presupune un intelect strălucit, măiestrie pedagogică, disponibilitate emoțională, abilități relaționale și sociale, integritate morală și dăruire totală. Adesea, profesia acaparează întreaga existență, profesorii putând cu greu să traseze o limită clară între viața personală și cea profesională.
Domeniul învățământului este cronofag, aspect reliefat atât de practica didactică, cât și de managementul educațional, implicând nenumărate sarcini și proceduri, adesea repetitive, care îngreunează activitatea profesorului și generează un consum enorm de energie mentală, emoțională, fizică. Cu toate acestea, de la profesori, se așteaptă constant competență, echilibru emoțional, vocație și reziliență, dar și o disponibilitate enormă de a se adapta unui sistem aflat continuu în schimbare.
Lucrul cu oamenii înseamnă imprevizibilitate permanentă și are un impact profund asupra profesorului, căci fiecare elev vine în fața acestuia cu propriul univers, propria poveste, valori și principii diferite, ritm și emoții distincte, limite la care dascălul trebuie să se adapteze continuu, pentru a reuși să realizeze conexiunea necesară procesului educativ. Profesorii trebuie să construiască relații de încredere, să gestioneze diferențe, tensiuni și așteptări contradictorii, știind că gesturile, cuvintele sau deciziile lor pot influența durabil formarea celuilalt.
În ultimii ani, studiile au reliefat faptul că o carieră în domeniul învățământului aduce cu sine, pe lângă numeroasele satisfacții, un nivel tot mai crescut de stres. Factorii stresori sunt diverși, reformele în învățământ imperfecte și, în multe cazuri, mai degrabă destabilizatoare, decât ameliorative. Acestora li se adaugă incertitudinea constantă, lipsa motivației, a timpului, presiunea permanentă din partea conducerii, încărcătura birocratică, conflictele frecvente la clasă, resursele materiale insuficiente, relația cu elevii, părinții, celelalte cadre didactice sau conducerea școlii.
Dascălii se încadrează în categoriile profesionale care înregistrează un nivel de stres superior altor domenii, acesta devenind parte componentă a vieții și carierei lor. Ignorarea acestei realități poate avea repercursiuni negative serioase, ducând, în anumite situații, la sindromul de burnout.
Burnout-ul este un concept introdus de psihanalistul germano-american Herbart Freudenberger în 1974, care înglobează uzura, energia scăzută și sentimentul ratării, elemente care generează o scădere vizibilă a potențialului unei persoane. Se instalează treptat, pe fondul oboselii fizice și psihice, principalele sale componente fiind: epuizarea fizică și psihică, relațiile deficitare și sentimentul neîmplinirii. Consecință a stresului constant pe o perioadă îndelungată, poate fi confundat uneori cu oboseala, efectele sale putând fi devastatoare, căci afectează fizicul, psihicul și cogniția, provocând un dezechilibru major și deformând percepția asupra vieții.
Principalii factori, care induc această stare, sunt: suprasolicitarea, lipsa recunoașterii meritelor, dar și a motivației externe, relațiile cu ceilalți actori ai actului educațional, presiunea performanței, climatul organizațional nefavorabil, condițiile materiale neadecvate, lipsa echilibrului între familie și carieră. Literatura de specialitate îi clasifică în factori generali (vârsta, vechimea), organizaționali (suprasolicitarea, lipsa suportului, obligațiile) și personali (personalitatea).
S-a descoperit faptul că mult mai predispuse burnout-ului sunt femeile tinere, aflate în primii ani de activitate la catedră, care posedă un temperament coleric sau melancolic și nu reușesc să-și realizeze obiectivele propuse, la nivelul așteptărilor inițiale. Profesorii care nu și-au întemeiat încă o familie experimentează mai des astfel de probleme, față de cei care sunt deja părinți. Împărtășirea problemelor cu familia devine o formă de protecție, contribuind benefic la rezistența emoțională, cu prețul sacrificiilor membrilor ei. Nu de puține ori, în încercarea de a-l sprijini, aceștia devin implicați în dificultățile întâmpinate de cadrul didactic. Sindromul arderii profesionale își pune amprenta asupra întregului mediu în care un profesor își desfășoară activitatea.
Din punct de vedere al nivelului la care își desfășoară activitatea, profesorii cei mai afectați sunt cei din preuniversitar, în special cei din ciclul primar, dar și cei din învățământul special. Paradoxal, incidența crește în rândul profesorilor dedicați, nivelul ridicat al conștiinciozității lor făcându-i să aibă asteptări care nu se realizează. Acest fapt generează demotivare, frustrare, trăiri negative ce conduc la burnout. Vizați de această problemă sunt și cei care nu posedă un nivel înalt de autocontrol, introverții ori cei care au o stimă de sine scăzută. Profesorii cu locus de control extern tind să sufere de burnout, în timp ce un nivel înalt de control și autoeficiență ajută ca acesta să fie evitat. Alți factori de risc sunt: credințele iraționale, nevrotismul sau lipsa empatiei.
Consecințele burnout-ului sunt numeroase, iar efectele extrem de puternice: imposibilitatea deconectării autentice de la locul de muncă, problemele cu somnul, oboseala permanentă, confundată adesea cu boala, problemele gastrointestinale, migrenele, bolile cardio-vasculare, transpirația frecventă, greața, problemele respiratorii, traumele psihice ori psihologice, depersonalizarea. Alte studii îl asociază frecvent cu depresia, anxietatea, insomnia, somatizarea, deficiențe cognitive și sensibilitatea crescută în interacțiunile sociale. Ele variază atât ca formă, cât și ca intensitate, în funcție de personalitatea fiecăruia, durata și intensitatea stresului, mediul de lucru, nivelul de suport social, strategiile de coping, starea de sănătate a persoanei, istoricul acesteia.
La nivel psihic, implicațiile sunt tulburătoare: sentimentul generalizat al eșeului, tendința autoînvinovățirii, sentimente de inferioritate și incompetență, lipsa sensului, iritabilitate constantă, fobii sociale, intenții suicidale, pe fondul depresiilor grave. Toate acestea afectează individul, dar și relațiile sale, rata divorțurilor în rândul profesorilor fiind una crescută.
Esențiale devin, în cazul burnout-ului, strategiile de intervenție aplicate promt, încă de instalarea primelor simptome. Sunt necesare activități de prevenție și conștientizare, care pot diminua efectele devastatoare și daunele irecuperabile generate de acest sindrom. Deosebit de utili sunt toți pașii făcuți în direcția ameliorării imaginii profesorului în societate, a căutării echilibrul între politicile educative și realitate, oferirii de autonomie școlii, care să aibă resursele materiale necesare adaptării la schimbările permanente, urmărindu-și obiectivele și atingându-și potențialul. Un mediu pozitiv, dar și relațiile sănătoase cu ceilalți, limitează apariția burnout-ului. Descoperirea primelor simptome la timp, atenția la sănătatea psihică a profesorilor ar putea fi soluții care să îmbunătățească semnificativ activitatea la catedră, dar și viața acestora. Burnout-ul este asociat cu absenteismul, rezultatele slabe, cinismul, frustrarea, percepția că eforturile depuse rămân fără rezultate.
Printre strategiile individuale de intervenție, se numără deconectarea de mediul școlar, separarea clară între aceasta și viața de familie, terapiile cognitiv-comportamentale, meloterapia, reechilibrarea profesională, dezvoltarea resurselor personale și sociale, activitatea fizică, yoga, călătoriile, îmbunătățirea somnului, strategiile de relaxare, gestionarea mai bună a timpului și prioritizarea, recunoașterea și evaluarea corectă a simptomelor.
În ceea ce privește intervențiile de grup, o deosebită importanță o are susținerea oferită de familie, prieteni sau colegi. Grupurile de suport axate pe dobândirea unor tehnici de relaxare, soluționarea problemelor, dezbateri ori simpla împărtășire a trăirilor reprezintă un sprijin real.
Strategiile organizaționale presupun formarea continuă a profesorilor, asistență oferită de specialiști, reducerea normei, implicarea sporită a acestora în luarea deciziilor care îi privesc direct, încurajarea colaborării instituționale, recompensarea și recunoașterea meritelor.
Burnout-ul profesorilor generează efecte sistemice care se răsfrâng atât asupra elevilor, cât și asupra societății în ansamblu, prin diminuarea calității actului educațional, afectarea relației profesor-elev și deteriorarea climatului emoțional din mediul școlar. Toate acestea conduc la scăderea motivației, a performanțelor academice și stării de bine a elevilor, în special a celor vulnerabili.
În plan social, epuizarea cadrelor didactice contribuie la slăbirea capitalului uman, accentuarea inegalităților educaționale, pierderea vocației didactice și creșterea abandonului profesional, erodând în același timp încrederea în sistemul educațional și favorizând normalizarea epuizării, ca model de funcționare instituțională.
Bibliografie
• Blandford S. Managing Professional Development in Schools, Routledge, Londra, 2012
• Edelwich J., Brodsky A. Burn-out: stages of disillusionment in the helping professions, Human Science Press, New York, 1980
• Freudenberger, H. J. Staff Burn-Out. Journal of Social Issues, 30(1), 159–165, 1974
• Maslach, C., & Leiter, M. P. Burnout: The Cost of Caring. Malor Books, 2016
• Naylor, J. C., Teacher workload and stress: An international perspective on human cost and systemic failure, British Columbia Teacher’s Federation, Vancouver, 2001
• Popescu, M. Sănătate mintală în învățământ: provocări și soluții, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2021
• Travers, C. T. Y Cooper, C. L. El estrés de los profesores. La presion en la actividad docente, Barcelona: Paidó, 1997